?

Log in

No account? Create an account
Foto Vlad Rotaru

December 2016

S M T W T F S
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Tags

Syndicate

RSS Atom
Powered by LiveJournal.com

Previous 20 | Next 20

May. 29th, 2016

foto Cosmin Bumbut

În Steaua (5), despre „Constelaţia fenomenelor vitale” de Anthony Marra

În noul nr. al revistei "Steaua", pe care-l puteţi citi aici, şi o cronică de-a mea:
Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Constelaţia fenomenelor vitale”

„Un semn de sens unic arăta spre cer”


           Tînărul scriitor american Anthony Marra (n. 1984) debutează la 30 de ani cu un roman despre cele două războaie recente din Cecenia, exact ca tînărul scriitor rus Zahar Prilepin (n. 1975), care, la 30 de ani, debuta cu un roman despre războaiele din Cecenia. Romanul lui Marra se numeşte „Constelaţia fenomenelor vitale” şi la noi a apărut în 2015 la editura Humanitas Fiction (după doar un an de la publicarea manuscrisului), iar romanul lui Prilepin se numeşte „Patologii” şi a fost editat în 2014 la Curtea Veche. Şi ca să avem un tablou complet, există şi o carte despre Cecenia a unui tînăr scriitor cecen, Gherman Sadulaev (n. 1973), care se numeşte „Eu, cecenul” şi care acum cîţiva ani a fost tradusă şi în română, doar că încă nu a fost publicată din motive… necunoscute (primise bun de tipar etc.). Dacă „Eu, cecenul” e un adevărat poem (asemeni capodoperei lui Venedikt Erofeev, „Moscova-Petuşki”, sau a lui N.V. Gogol, „Suflete moarte”), cărţile americanului Marra & rusului Prilepin sînt veritabile romane de război. În „Patologii” protagonist e un soldat rus din forţele speciale care luptă în războiul ruso-cecen, doar că Prilepin reuşeşte să fie echidistant şi să nu judece, iar cel de-al doilea plan, cel puţin la fel de important ca planul „de război”, e de dragoste, Egor amintindu-şi mereu de iubita sa de acasă şi de iubirea lui… patologică. Înainte să ne întoarcem la „Constelaţia fenomenelor vitale” mai amintim că toate cele trei romane au cîştigat cele mai mari premii din ţările lor (Sadulaev a fost premiat de… ruşi, habar n-am dacă există premii literare în Cecenia) şi au fost traduse în foarte multe limbi.
           Romanul „Constelaţia fenomenelor vitale” e dedicat surorii şi părinţilor scriitorului şi are drept moto ultimul rînd din „Hagi-Murat” de Lev Tolstoi („Ciulinele strivit în mijlocul arăturii mi-a amintit de această moarte”), lucrare dramatică pe care o găsim în volumul 12 (ultimul) al „Operelor complete” ale lui Tolstoi, editate de „Pravda” în 1987. („Patologii” e dedicat bunicului lui Prilepin, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial). Titlul este pescuit dintr-o carte de-a Sonjei, pe care o citeşte sora sa, Nataşa, unul dintre personajele cărţii, „Dicţionarul Medical al Uniunii Medicilor Sovietici”: „Viaţă: o constelaţia a fenomenelor vitale – organizare, excitare, mişcare, creştere, reproducere, adaptare”. Romanul nu are un personaj principal, doar poate războiul sau moartea sau pofta de viaţă, în rest – toate personajele sînt şi principale & secundare în acelaşi timp şi absolut toate sînt în felul lor nefericite şi distruse de război. Fiecare are o poveste de viaţă care ar putea fi subiectul unui roman aparte, dar aceste romane sînt ratate tot din cauza războiului, aşa cum sînt frînte şi destinele acestor personaje.
După ce ruşii (în roman numiţi „federalii”) îl iau, noaptea, pe Dokka, tatăl unei fetiţe de 8 ani, Havaa, din satul cecen Eldar, şi dau foc casei, pentru că nu o găsiseră şi pe fetiţă, vecinul şi prietenul lor, Ahmed, o duce pe aceasta la spitalul din orăşelul de alături, Volceansk. Acolo o caută pe Sonja, un medic excepţional, care a învăţat la Londra, pe care a părăsit-o cu tot cu logodnic pentru a se întoarce la sora sa din Cecenia. Anthony Marra leagă naraţiunea în jurul personajelor şi sare de la un eveniment la altul, de la o întîmplare la alta, aşa cum face şi Mircea Cărtărescu în „Solenoid”. Mai întîi povesteşte despre tatăl fetiţei, apoi despre prietenul lui, Ahmed, apoi despre Ramzan, cel de-al treilea prieten din copilărie, despre Hassan, tatăl lui Ramzan, despre Sonja, Nataşa, o vecină de-a lor şi tot aşa… Acţiunea din prezent are loc în doar cîteva zile, mai exact – cinci, în care Ahmed o duce pe Havaa la Sonja, apoi, pentru că medicul îi spune că aici nu e orfelinat, ci spital cu doar doi medici, Ahmed decide să lucreze la spital, deşi are acasă o soţie bolnavă, care nu se poate descurca fără el. În ultima zi e luat de soldaţii ruşi şi Ahmed, iar Sonja se duce la el acasă, o spală şi o îmbracă pe soţia lui moartă, îi dă lui Hassan scrisoarea pe care o găseşte sub ea şi se întoarce la spital. În rest, e trecut şi viitor. Din trecut aflăm despre copilăria celor trei prieteni, pe care i-a despărţit războiul (după ce în primul război ruşii i-au tăiat lui Ramzan boaşele pentru că nu a vrut să accepte să colaboreze cu ei, în cel de-al doilea război acesta devine turnătorul ruşilor şi-i vinde inclusiv pe Dokka şi Ahmed). Despre tatăl lui Ramzan, Hassan Gheşilov, cel care a scris „Originile civilizaţiei cecene”, din care s-a publicat doar o mică parte, restul paginilor („Patruzeci şi patru de mii trei sute treizeci şi opt de pagini. Mi-a luat cinci ore să le număr”) fiind arse cu mîna lui, dezamăgit de propriul fiu, de soartă, de editori şi de toate. Despre soarta Nataşei, care, după plecarea Sonjei la Londra, încearcă să se salveze şi să emigreze, dar ajunge prostituată în Italia. După ce se întoarce, o vreme lucrează la spital cu Sonja (unde aduce pe lume sute de bebeluşi, inclusiv pe Havaa), dar cînd redevine dependentă de droguri încearcă să fugă din nou, numai că e oprită de o patrulă rusească, comandantul încearcă s-o violeze, iar cum se termină povestea ei veţi afla dacă veţi citi cartea. O carte de debut foarte curajoasă, intensă, crudă, directă, cu personaje deosebite, cu întîmplări peste limita disperării, cu poveşti şi pilde înţelepte, bine scrisă, care chiar se citeşte cu sufletul la gură. Lectură utilă!

Anthony Marra, „Constelaţia fenomenelor vitale” (roman), Humanitas Fiction, 2015
(Trad.: Ioana Avădani)

May. 24th, 2016

Vakulovski.autoportret

"Vreau să cînt şi chiar cînt"

Azi, după a doua zi de inventar la librărie, cînd m-am întors în libertate am găsit... două cronici irefutabile la "Vreau să cînt şi chiar cînt". Mulţumesc, Anca & Cătălin

May. 22nd, 2016

terminator vklvsk

Al doilea existem postRiduri din Antoneşti

Olea l-a înjurat pe Tolea, a ţipat
şi a plecat.
Tolea a zis doar
                          Fă, Oli, undi ti duşi?

Nu are dreptate – a zis Tolea – îi drept
că trebuia să mă duc dimineaţă la muncă
dar ieri am cam păhărit şi… dimineaţa…
Te durea capu’ – i-am zis de peste gard.
Da, mă durea şi capu’, a zis Tolea,
dar eram şi beat.
Şi cînd pleci, mîine?
Am autobuz şi la trei, a zis Tolea, da’
nu mă duc… că-s beat.
Dacă nu mai bei – te trezeşti pînă atunci,
                                                                   i-am zis,
spălîndu-mă pe dinţi.
Ei „nu mai bei”, cum să nu bei?
Eu chiar acum beau un borcan di jin dacă mi-l dăi!




Cel dinainte e ăsta:

cine-a pus plugul în drum

„cine-a pus plugul în drum?”
bolboroseşte un vecin fost prieten din copilărie
mergînd spre casă
„cine-a pus plugul în drum în pu a mea?”
„mă-ta” aude el o voce care iese din
ferestruica de la podul casei de lîngă casa lui
fostul prieten din copilărie fost luptător sovietic în Afganistan
o împroaşcă pe fata din pod cu organe din „Povestea poveştilor”
în special de-ale lu’ mă-sa
şi cu toate obiectele bisericeşti plus „mă-tii”
şi-i arată prin gesturi ce-o să-i facă atunci cînd o s-o prindă
c-o s-o fu şi-o să-i bage pu în gu şi tot aşa-aşea-aşea
iar ea nu se lasă deloc mai prejos
şi-l îndeamnă s-o fu în cu pe mă-sa moartă
şi în gu pe curva de nevastă-sa asta urîtă şi proastă (da’ văd că se cunosc)
aşa că am un concert hip hop cotidian-existenţial de mahala
la cel mai jalnic nivel posibil („nevajnîi” sau chiar „huiovîi”)
fără să ies din bibliotecă

îmi dau seama că nu ştiu cu cine se ceartă
fostul prieten din copilărie
şi asta trebuie să însemne că
m-am cam înstrăinat
sau cum ar zice prietenul din studenţie
„i tam de svoi
i zdesi ciujoi”
da’ lasă asta acum („lasî jălea”)
şi spune-mi cine-a pus plugul în drum în pu a mea

May. 19th, 2016

foto Cosmin Bumbut

O lansăm azi, la ora 18:30, la Şaguna (Bv)

Pagina evenimentului pe facebook

Tatuaje
Mihail Vakulovski

„Strania istorie a comunismului românesc”

Fiecare carte a profesorului şi istoricului Lucian Boia e îndelung comentată, aprinde discuţii, împarte cititorii (& necititorii, din păcate – mulţi comentează după ce au citit… doar titlul cărţii) în două tabere. Asta poate şi datorită talentului lui Lucian Boia de a anunţa foarte clar chiar din titlu – şi subtitlu – despre ce e cartea. Nici noul său volum n-o să facă excepţie, fireşte.
După ce a demonstrat că România e o ţară „altfel” („De ce este România altfel”), Lucian Boia ne arată în cel mai recent studiu al său, „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”, cum şi comunismul românesc e… altfel. O carte foarte utilă mai ales pentru cei care n-au trăit în comunismul care a rezistat oficial mai mult de patru decenii, pentru că profesorul Lucian Boia adună aici foarte multă informaţie, statistică, date istorice, de la începutul comunismului, începuturile comunismului din România pînă în zilele noastre (pentru că despărţirea de comunism în România are loc „cît mai încet cu putinţă”). Boia îşi propune „dincolo de o simplă descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc”. Fireşte că şi comunismul din România a fost asemănător cu comunismul din restul lagărului socialist, dar în acelaşi timp a avut „nu puţine trăsături specifice”, spune Boia. Exact despre aceste „trăsături specifice” este „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”. Dacă vreţi să le aflaţi şi să vedeţi cum le explică profesorul şi istoricul Lucian Boia – citiţi această carte. Comunismul n-a fost prea plăcut, iar lectura cărţii despre strania lui istorie va fi cu siguranţă plăcută şi veţi afla foarte multe despre evenimente, întîmplări, intenţii de pe vremea comunismului din România. De exemplu, că după schimbarea la faţă a României prin dărîmarea bisericilor, mănăstirilor şi caselor pentru a construi blocuri, Ceauşescu avea în plan şi desfiinţarea satelor: „De la abuzul dărîmării oraşelor, s-a ajuns spre sfîrşit la ceea ce părea a fi o autentică manifestare de nebunie: proiectul desfiinţării satelor! În Scînteia, ziarul oficial al Partidului, apărea, la 4 martie 1988, extravaganta cuvîntare a lui Ceauşescu pe această temă”. Apropo, cartea se încheie cu două documente din epoca ceauşistă care rivalizează cu scrisorile lui Harms, prozele lui Urmuz sau piesele de teatru absurd al lui Eugene Ionesco. Hai că v-am făcut curioşi. Lectură utilă!

Lucian Boia, „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”, Humanitas, 2016

Apr. 25th, 2016

Foto Vlad Rotaru

Tm-Bv-Tm

23 aprilie 2016 (tren Bv-Tm)
M-a invitat Bogdan Munteanu la Tm, de care fug ca de dracu’, fiind mult prea departe. Dar, deşi în ultimele săptămîni am dormit foarte puţin, m-a convins, fiind un eveniment literar altfel, care pare foarte fain, cu invitaţi foarte bine aleşi. Unica variantă – trenul de la ora 6, ajunge la 14:17 la Arad, unde o să mă aştepte careva din ei cu o maşină. Ieri am avut o zi foarte grea la serv, a venit şi transportul cu cărţile, apoi am avut CenaKLUb Tiuk, apoi am fost la lansarea Norei Iuga din Tipografia, apoi – la concertul Alternosfera din Rockstadt, de unde m-a luat Carmina, care venea din Tulcea, de la olimpiada de civică. M-am culcat pe la 2 şi la 4:30 eram în picioare. E un vagon din ăla lung, fără separeuri. La Făgăraş au urcat unii cu o şatră de puradei, „Muaaamă, merem cu trenu!” Io, ca tata & frate-meu, dorm şi pe tancul pornit, dar în afară de copii mai e un ungur care cred că de fapt e ţigan-maghiar (i-am aruncat nişte priviri tăioase printre scaune, dar încă nu i-am văzut mecla). În schimb, l-am tot auzit. Vorbeşte cu tot felul de „fraţi” & nevestele lor, pe care „nu te-am auzit de 25 de ani, frate, ce dor mi-e de tine, frate!”. Tot bagă propoziţii scurte sau expresii ro în maghiareea lui, vorbeşte la un fel de videochat, fiindcă-i auzim şi interlocutorii: „Ai bani?” – „Da de unde, n-am nici un leu, mi-am cumpărat bilet”.
          În acelaşi timp cu el/ei vorbeşte la telefon şi un fel de măicuţă, o femeie din asta bătrînă, îmbrăcată în negru, îmbrobodită, care-şi suge zgomotos gingiile şi tuşeşte în telefon şi clefăie, şi-şi tot drege vocea – „Hhhîîîîîî-hhîîîî-mniom-mniom-mniom! Da’ nu-i aşa că nu te duci la biserică, Mihai? Da’ părinţii tăi au murit, nu-i aşa? Hî-hî-mtje-mtzje”. În fundul vagonului un idiot ascultă nu’ş ce radio religios şi cînd e cu cîntecele îngînă şi el – ştie toate „versurile”. În faţă-stînga – o femeie stă întinsă pe o bancă, iar pe banca din faţă şi-a întins copitele. S-a descălţat, aşa că pe lîngă coloana sonoră cretinoidă avem şi un miros „adecuat”, cum ar zice Luca Piţu. Nu mai dorm, citesc „Totul e iluminat” de Jonathan Safran Foer, am văzut filmul de două ori şi mi-a plăcut de fiecare dată. Am ajuns la Deva, au coborît şi copchiii, şi măicuţa clefăitoare, am rămas doar cu grohăitul & ciorapii nespălaţi (şi ăla pe care-l bănuiam că-i videochatizdu’, dar se pare că îndoctrinatul cu n fraţi şi videochatistul… e aceeaşi persoană – „Ce faci, mă, cumnate? Stai liniştit, nu te las eu! Şi nevastă-ta s-a angajat? Ia banu’ gros? Bine, hai că te las, te laaas! Hai!”
          Mă apropii de Arad, mă duc să mă spăl pe dinţi. Ocupat. Iese unicul călător care părea „cît di cît”, un tînăr care s-a dus în capătul capătului vagonului, cît mai departe de fauna hiper-activă. Intru în baie… – m-oi spăla în Arad, ăsta s-a pişat-căcat şi n-a tras apa…



24 aprilie 2016, Tm-Bv
Lecturile & lansările au fost foarte plăcute, în strada pietonală, lîngă librărie, apoi, la bere, s-a discutat doar literatură.
          La hotel, deşi cei de la Cărtureşti mi-au trimis şi mail cu rezervarea, au şi sunat de faţă cu mine să le spună să facă factura, ăştia… nu ştiau nimic. „Ăştia” vorba vine, că era un ameţit care a zis: „Da’ ştiţi cît e camera?” – „Nu mai mult de 150” – „De lei?” „Da”. În acest moment a venit repede un coleg speriat, îmbrăcat ca el, cu 100 de lei în mînă: „Urgent! Schimbă-mi-i! Urgent! Da’ urgent!” Ăsta s-a tot holbat prin plicuri, dar n-a putut să-l ajute. „212, aveţi mic dejun de la 8 la 11”. Toţi pereţii se zguduiau de la o discotecă din hotel, unul rupt de beat se străduia să intre în camera vecină. Dimineaţa mi-am dat seama că mi-am uitat apa minerală – neîncepută – în trenul Bv – Budapesta, şi în supergara auto din Tm nu e nici un chioşc deschis, iar de la super-aparatele de aici poţi să iei doar super-cola şi mizerii din astea. Dimineaţa m-am întîlnit cu Ana, care mi-a povestit că la o conferinţă studenţească un tip de la Cluj a avut o prezentare foarte faină pornind de la un poem de-al meu. Omul era supărat că M. Cărtărescu a neglijat în cartea sa despre postmodernismul românesc cartea – fundamentală – despre postmodernism a lui Liviu Petrescu. Deşi ar fi trebuit să ştie de ea, pentru că în cartea sa Cărtărescu citează poemul meu care trimite la cartea lui Liviu Petrescu, neluată în seamă nici măcar la bibliografie.
Tm. 10:00 (de fapt, 09:58). Şoferul se ceartă cu accent de Vaslui cu o timişoreancă rămasă pe peron – „Trebue sî şiţ cu şinsprişi minuti înainti, duamnî, aşa trebue sî faşi! Cum di şi, duamnî – di kiki, di kiki-riki, duamnî, c-aşa am vrut noi, duamnî!” – şi-i închide telefonu-n nas. „Şi ti inirvez pi tăti ritardatili, uăi?”, îi zice celălalt şofer.
          În microbuz avem o borîtoare profesionistă. Are vreo 10-12 ani, dar borăşte din 10 în 10 minute, mamă-sa e, fireşte, pregătită, încă n-a rămas fără pungi.
          A trebuit să stăm la Deva o oră (cum di şi? Di kiki-riki! Cînd eram mic, mi-erau interesanţi oamenii cu creion după ureche. Unul dintre şoferi are o scobitoare la ureche – noua floare la ureche).
          Cît am lipsit, mi-au şutit pixul (d’aia pîn-la Deva am scris cu negru – pix nou-nouţ, am scris doar autografele de la Tm cu el!, iar acum – cu albastru (pregătit şi eu – mi-am luat două pixuri şi două creioane). Aş putea să scriu şi cu două grafii, că noul vecin tot aruncă ocheade pe foile mele. Înainte să intrăm în microbuz, şoferul cu scobitoare la ureche a întrebat-o pe fetiţa borîtoare cîţi ani are şi a sfătuit-o să se uite înainte, nu pe fereastră, „fiu-mieu di la trii ani faşi Italiia”. „Opt”, a zis fata, după ce s-a gîndit o vreme. Îi ajunge lu’ mă-sa pîn-la gît. Nu se ştie cît i-a dat să mănînce, că borăşte în continuare…
          Cînd am urcat în microbuz, la radio se tot smiorcăia una: „mă întoarce pe dos, / mă ridică de jos / gura ta, / gura ta”. Mi-am zis c-o să aud multe din astea, dar am avut noroc că m-am putut concentra la carte, iar rockerul din stînga are noroc de căşti. Cînd să ies, lălăia: „nu e puţin, dar este frumos, / nu e elegant, / dar e ruşinos, / am ceva bun-bun de la mine, / am ceva bun-bun pentru tine”…
nemuritor

Steaua 1 & 2 (2016)

Au apărut primele două numere ale revistei clujene Steaua.

În nr. 1 (p. 12) am o cronică despre
Liliana Corobca, „Imperiul fetelor bătrîne”, Ed. Cartea Românească, 2015
şi mai e şi:

Alexandru Vakulovski CE MAI FACE GEORGE, pag. 28.

În nr. 2 (p. 26) scriu despre
Mariana Codruţ, Hiatus (poezie), Paralela 45, 2015

şi răspund la o anchetă a lui Doru Pop despre ce ascultam în mileniu trecut, alături de alţi scriitori (p. 22):


1.      Ce genuri muzicale ascultai în anii 60-80? Care erau trupele tale preferate? Care erau piesele rock preferate? Explică-mi de ce alegeai aceste formații?
Fiind născut în 1972, în URSS, în anul 1980 aveam abia 8 ani; 1980 – anul Jocurilor Olimpice de la Moscova, unde muzica a fost făcută de basarabeanul Eugen Doga, an în care a murit Vladimir Vîsoțki, unul din preferații lui tata. La 8 ani probabil că mai ascultam muzică pentru copii, dar și ce ascultau ai mei, plus ce-mi plăcea din ce auzeam la televizor şi radio. Într-adevăr, preferam muzica rock, dar și cea „de autor”, mai ales pentru versuri (Vîsoţki, Bulat Okudjava, Alexandr Rozembaum). De pe la 10 ani deja mă duceam în centrul raional după casete cu formațiile preferate. Tot atunci m-am întîlnit o dată cu un fost elev de-al lui tata, care era medic la Chişinău, parcă atunci cînd l-am dus pe frate-meu la centrul raional, că-şi fracturase mîna, după ce-a urcat pe-o motocicletă, am vorbit cu el, probabil ca să-i aline durerea, iar după aceea mi-a transmis o casetă pe care aş asculta-o cu drag şi acum (dacă n-ar fi imprimat tata deasupra nu ştiu ce scriitor), era o compilaţie foaaarte faină de muzică rock. Din formațiile rock îmi plăceau cei de la Akvarium, Mașina Vremeni, Alisa, Kino, Kruiz, Nautilus Pompilius, DDT, Agatha Christie, Grajdanskaia Oborona, Aukțion, Korozia Metalla, Metallica, Europe, Nirvana, Beatles, Led Zepelin, Sepultura, The Doors şi multe altele. Din muzica autohtonă ascultam Noroc, care a cîntat și cu numele Contemporanul, pentru că erau interziși într-o perioadă. Apropo, „De ce plîng chitarele” e piesa lor. Tata asculta și muzică populară – Nicolae Sulac, Gică Petrescu, Sofia Vicoveanca, Lăutarii, dar mie nu-mi plăceau deloc atunci. O dată i-a adus mamei un disc cu Sofia Rotaru și unul cu Alla Pugaciova, le mai avem și acum, așa cum s-au păstrat și foarte multe din casetele mele, pe unele le am chiar la Brașov. Aaaa, îmi plăceau și discurile care se vindeau cu niște reviste despre natură, erau cu fel de fel de ciripit de păsări (pentru mine tot muzică era), apoi am avut o perioadă cînd nu suportam formațiile cu vocaliști, preferam doar instrumentele. Pe lîngă albume muzicale aveam foarte multe discuri cu vocile scriitorilor (Tolstoi, Blok, Esenin, Maiakovski, Ostrovski, Mandelştam, Pasternak, dar şi poveşti, cele mai multe de-ale lui Ion Creangă, citite de actori. Muzicianul familiei era, însă, frate-meu, care asculta muzică dură de cînd îl ştiu, după ce-am plecat de acasă vecinii ştiau cine s-a întors în vizită doar după muzică. Ştiu că-n copilărie asculta Offspring, Pantera, Sepultura şi din astea. 

2.      Care erau vedetele de muzică (rock, pop) pe care le considerai modele? În ce măsură comportamentul lor ți-au influențat viziunea despre lume, societate, politică?
Ah, nici în copilărie nu-mi făceam idoli şi nu acceptam modele. Ştiu că în clasele gimnaziale am cîştigat un concurs republican la literatură despre steaua mea călăuzitoare. Despre cine credeţi c-am scris? Lenin? Puşkin? Eminescu? Nu. Despre bunicul!

3.      Ascultai muzică autohtonă de tip folk-rock? Ce formații, ce muzicieni? Explică-mi opțiunea pentru sau în defavoarea lor.
În perioada aceea nu prea aveam formaţii rock în R. Moldova. Ascultam Noroc, dar şi ei au plecat prin Rusia, devenind formaţia nu ştiu cărei case de cultură, de fapt ascunzîndu-se de sistem, oficial fiind interzişi. Dar cei mai buni se integrau în formaţiile din Moscova sau Leningrad. Unii chiar îşi făceau propriile formaţii, cum a făcut Valeriu Găină (care a cîntat şi-n Noroc), liderul celei mai tari formaţii de heavy metal din URSS. În afară de el în formaţie mai cîntau alţi doi basarabeni. Avem acasă toate discurile lor, poate pare ciudat, dar nu le-am cumpărat „pe sub mînă”, ci chiar de la magazinul de muzică Melodia din Chişinău.

4.      Cum îți procurai muzica înainte de 1989? Care erau traseele prin care ajungeai la noile hit-uri, la noile albume? Ce făceai pentru a obține piesele? Pe ce tipuri de suport ascultai? Ai fost vreodată criticat sau ai pățit ceva (social, familial) ca urmare a ascultării muzicii rock?
Pînă am intrat la Universitate – din studioul muzical din centrul raional. Dacă descopeream ceva nou sau necunoscut, mă duceam la ei (aveau tot!), le făceam comanda, mă plimbam cîteva ore prin Suvorov/Ştefan Vodă sau ascultam ce-mi mai arătau ei (cred că ştiau cam ce ascultă fiecare dintre clienţii lor) şi de cele mai multe ori veneam acasă nu doar cu muzica după care venisem, ci cu cel puţin încă o formaţie nouă sau un nou album (sau din contra, cu unul foarte vechi) al vreunei formaţii preferate. Cînd m-am mutat la Chişinău, am descoperit repede un studio asemănător chiar mai jos de Facultatea de Litere, între facultate şi decanat, cum ar veni („decanatul” era barul de pe strada Puşkin.) Discuri cumpăram doar pentru părinţi, eu ascultam muzica la casetofon, pe casete, fireşte. Nu, n-am avut conflicte în familie din cauza muzicii pe care o ascultam, nici eu şi nici măcar frate-meu, e adevărat că fiecare avea camera lui, apoi puteai să te muţi în cuhne (asta fiind, de fapt, o casă adevărată, în aceeaşi curte).

5.      În ce contexte ascultai muzică rock? Care erau grupurile pe care le frecventai în perioada aceea. În ce măsură tipul de muzică pe care îl ascultai ți-a influențat comportamentul?
De obicei – acasă. Uneori ne întîlneam cu cîţiva prieteni, majoritatea colegi de clasă, la unul dintre noi şi ne lăudam cu ce am mai descoperit. Apoi, la discoteca şcolii tot noi puneam muzica, de obicei ne aduceam casetele de acasă, eu preferam să fiu DJ, pentru că nu dansam, dansurile mele fiind un fel de sport sau kata, nu dansuri-dansuri, dar îmi plăcea să pun muzica. Îmi plac mult ritmurile rock, dar cred că versurile, textele, mesajele sunt cele ce te influenţează, nu „muzica”.


6.      În ce măsură muzica rock pe care o ascultai ți-a schimbat ideile despre lume, societate? Dar despre politică? Ți-a influențat muzica occidentală ascultată în perioada comunistă convingerile ideologice? În ce fel?
Muzica rock pe care o ascultam în primul rînd mă făcea să mă simt bine, apoi – mă punea pe gînduri, russkii rock avînd texte extraordinare, scriitorii ruşi interzişi refugiindu-se în rock şi devenind textieri. Am făcut un nr. Tiuk! doar cu texte din russkii rock, majoritatea din timpul URSS, puteţi vedea aici cam despre ce e vorba: http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=574
Cît despre muzica străină – era precum ciocolata, îţi face plăcere, dar uiţi imediat de ea, nu, nu cred că m-a influenţat în vreun fel, apoi, eu chiar nu făceam/fac politică.

7.      Aveai o ideologie politică în perioada respectivă? În ce măsură muzica pe care o ascultați ți-a definit în acea perioadă o atitudine anti sau pro comunistă. Care era atmosfera în cercurile de prieteni apropiați pe care le frecventai?
Pînă-n 1989 nu am fost implicat politic absolut deloc. Eram elev, tata asculta Europa Liberă, dar nu ştiam că asta e interzis. În studenţia lui a fost anti-comunist convins, chiar a dus steagul URSS de pe cămin şi l-a pus pe WC-ul public. Pentru asta înfundai Siberia, dar nu l-au pîrît cei care l-au văzut (abia aici mi se pare incredibil). Uneori mai răbufnea şi ieşea împotriva ruşilor, dar recunoştea forţa şi calitatea scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor de cultură ruşi şi cred că era tare mulţumit de noi că ne-am lăsat şi noi virusaţi de literatură, nu de politică. Pe prietenii mei de atunci nu-i interesa absolut deloc politica, eram atraşi de sport, literatură, cinematografie, şcoală, fete şi din astea, apolitice.

8.      Cum ai descrie influența muzicii ascultate în acea perioadă asupra scrisului tău? Poți da câteva exemple? Există influențe în cărțile tale, în tipul de lecturi pe care le faci? În ce lucrări folosești referințe la piese sau trupe celebre din epocă? Poți detalia această influență a muzicii rock în câteva istorioare personale?
Cred că am linkuri spre muzică în toate cărţile mele, inclusiv în teza de doctorat despre poezia „optzecistă”. Dar cel mai mult folosesc muzica rock în „Tovarăşi de cameră” (nu degeaba le-am numit rockmane), în fiecare parte a trilogiei apărînd un personaj episodic, dar foarte important, care-i povesteşte protagonistului visele sale, Nick de la Tanagra Noise. În partea a doua naratorul ascultă mult russkii rock, din care traduce pentru prietenii săi care nu ştiu rusa, rockul fiind mai mult decît fundalul sonor al poveştii. Hai norock!
   

Apr. 19th, 2016

nemuritor

a fost mama pîn-la noi, mi-a amintit de:

acasă

fiecare întoarcere în casa copilăriei smulge din mine
carne vie
                cu cleştele stomatologului care-i scotea bunicului dinţi sănătoşi

golul săpat de tata nu poate fi umplut
aşa cum frate-meu a acoperit cu pămînt golul căscat sub monumentul funerar

iar mama e mai grijulie cu noi decît
mama băiatului care fugea cu inima mamei sale în mîini
şi cînd a scăpat-o pe jos
inima a zis:
copile, nu te-ai lovit?

casa părintească – inima lui Danko în mîinile lui Sisif

(existem de după RIDURI, încă nepublicat)

Apr. 17th, 2016

foto Cosmin Bumbut

Niciporuc

Ieri, după CenaKLUb Tiuk (de fapt, după concertul Luna Amară, că de la cenaclu am plecat direct la Rockstadt – păi acum n-au ca poză de copertă fotografia pe care am postat-o aseară?) am scris pe fb:
„O ediţie absolut minunată - precum e şi cartea lansată - a CenaKLUbului Tiuk nr. 60, cu Radu Niciporuc. Mulţumim, Georgeta Moarcăs, publicului fain & Librăriei Humanitas Braşov:). Ne vedem vinerea viitoare la aceeaşi oră, tot acolo”.

Dar să vezi ce-a scris Radu Niciporuc, tot pe facebook (în drum spre casă, pentru că a venit la Bv special pentru CenaKLUb Tiuk şi s-a întors înapoi imediat după):
„Ieri, in Piața Sfatului, la librăria Humanitas de la Brașov, atmosfera empatica, întreținută de energicul Mihai Vakulovski, la lansarea lui "Pascal desenează corăbii" in orașul de la poalele Tampei, dar si de invitatul sau special, Georgeta Moarcăș, de prof. univ. Caius Dobrescu, de poetul Vlad Drăgoi, de dr. Florin Tudorescu, de Stanciu Catalin si de fostul meu coleg de facultate, ing. Ioan Cardei.”
***
„Ieri, la Brașov, asistența l-a susținut pe PASCAL și printr-o serie de întrebări ce au făcut, toate, dovada unor lecturi atente. Una dintre ele, lăudată în termeni superlativi de dl. Caius Dobrescu, se referea la împământarea instalațiilor electrice la nave, alta, formulată chiar de domnia sa, a pornit de la controversa inițiată în spațiul anglo-saxon de Melville și Emerson, ajungând la chestiunea acurateții termenilor maritimi în literatura română, dl. Vlad Drăgoi a subliniat observația făcută de dl. Bogdan Alexandru Stănescu în O.C. referitor la evitarea influențelor de almanah, dl. Stanciu a fost interesat de plasarea, în cuprins, a două dintre povestiri, iar d-na Georgeta Moarcăș a remarcat prezența redusă, în povestiri, a inflexiunilor nostalgice, prezente de obicei în literatura mării.”
***
„Am cunoscut ieri, la HUMANITAS Brașov, o echipă de librari de mâna întâi, cu regretul că, furat de împrejurări, nu i-am salutat în grup, și pe fiecare în parte, cu semnul interbelic al respectului: fluturarea pălăriei!”

          Mai multă lume mi-a spus că a fost o întîlnire foarte-foarte frumoasă – şi eu am simţit la fel: şi scriitorul, şi invitatul, şi publicul au fost din acelaşi film, atmosfera a fost încîntătoare, dialogul la fel de savuros precum cele din carte, întrebările – interesante şi originale, răspunsurile ne-au lăsat cu gura căscată, o întîlnire de vis (dacă aveţi lansare la voi în oraş – n-o rataţi!).
 

Apr. 14th, 2016

Foto Vlad Rotaru

CenaKLUb TIUK (nr. 60)

„Pascal desenează corăbii” de Radu Niciporuc – o surpriză foarte mare pentru mine (pozitivă, fireşte), practic, o descoperire. O carte de proză scurtă nu doar foarte bine scrisă, ci şi foarte interesantă, unică în felul ei. Şi autorul cărţii, dar şi personajele sînt oameni ai mării. După ce venea din voiaje, Radu Niciporuc le povestea prietenilor despre ce l-a impresionat – locuri, oameni, întîmplări… Aceştia îl ascultau cu gura căscată şi-l îndemnau să-şi scrie poveştile. Radu Niciporuc s-a împotrivit cît a putut, dar pînă la urmă s-a lăsat înfrînt, spre binele tuturor. Faptul că aceste poveşti au fost mai întîi povestite de nenumărate ori se vede, avem un scriitor cu o poftă de povestit imensă, ceea ce ne aminteşte de Ion Creangă. Fiind legată de mare, avem o lume ciudată pentru noi, originală, altfel, o atmosferă ca-n filme, personaje puse în situaţii limită, locuri de care doar putem să citim, situaţii extreme, oameni disperaţi, singuri, geloşi, săriţi de pe fix, oameni de mare pensionaţi în blocuri cu lift nefuncţional. Naratorul e ca o cameră vie de filmat – observă, vede, înregistrează, participă la acţiune. Mai importante pentru Niciporuc sînt personajele. Le vedem şi prin ochii naratorului, prin acţiunea lor, dar şi prin descrierea lor de alte personaje. Nu e neapărat/numai o carte de călătorie, pe Radu Niciporuc interesîndu-l cel puţin la fel de mult şi caracterele, deosebite din start, şi soarta oamenilor, şi rolul lor într-o parte sau alta a globului. O carte social-psihologică, din care Radu Niciporuc ar fi putut face lejer un roman (sau mai multe). O carte care se citeşte cu mare plăcere, dar vă recomand s-o parcurgeţi fără grabă, să citiţi cîte o proză pe zi şi să vă bucuraţi de ele pe rînd.

Mîine o lansăm la ora 18:00 la Librăria Humanitas Bv, lecură, discuţii, concursul editurii, autografe.
Invitat special: Georgeta Moarcăs.
Moderator: Mihail Vakulovski.
Vă aşteptăm cu drag.

Apr. 12th, 2016

O lansăm vineri, 15.04.2016, ora 18, la Libr. Humanitas Bv (Piaţa Sfatului 16)

„Pascal desenează corăbii”

Cartea de debut a lui Radu Niciporuc, „Pascal desenează corăbii”, conţine 8 proze scurte şi porneşte la drum cu un narator plictisit, obosit şi nedormit, care, fiind duminică, n-are chef de rugăminţile altora, aşa că se duce alene să-şi ia prosopul şi cartea. Dar, fiind pe vapor, în largul oceanului, intenţiile omului nu prea au cum să coincidă cu realitatea… „din tîrg”. Îl vede pe unul, despre care credea că se cam scrîntise, care sare în apă, spunînd: „Mă duc după el” (scenă foarte frumos scrisă: „- Cum merge? Am aruncat într-o doară, şi am tresărit cînd bărbatul negricios, cu tatuaje pe piept şi-a întors spre mine dinţii galbeni şi strîmbi şi privirea pierdută. / Şi-a ridicat mîna şi şi-a repezit-o spre apă. Am auzit plescăitura şi am văzut capul întors spre mine, nedumerit. / - Ce faci, hombre? zic. / - Nimic, mă duc după el…”). De aici Radu Niciporuc povesteşte istoria ăstuia, de la cum a ajuns pe vas pînă cînd îl vor scoate din valuri viu doar datorită delfinilor care l-au ţinut la suprafaţă, adunîndu-se în jurul lui ca să-l apere de rechini. Omul se retrăsese în lumea lui, era foarte singuratic, iar la o escală anterioară îşi cumpărase din Dakar o miniatură de fildeş căreia-i zicea Zeiţa Somnului, pe care o credea prea singură şi intenţiona să-i găsească pereche. Cînd a fost readus pe vas, „purtînd pe chip urmele unei nefericiri fără nume, lunganul şi-a ridicat ochii şi de pe buzele lui vineţii s-a desprins, legat cu un fir subţire de tot ce era în el viu şi resemnat, un stins, aproape şoptit, nu l-am găsit”. „Delfinii” e o proză scurtă intensă, psihologică & de atmosferă, cu un personaj derutat şi profund nefericit (pe lîngă ce i s-a întîmplat deja, cînd vor ajunge la ţărm va fi trimis „acasă”).
Următoarele două texte sînt la fel de bune & tari. „Dont kill me, my friend”e despre soarta tinerilor africani care visează şi ei, precum europenii estici, la o Americă paradisiacă (un fel de Germanie pentru actualii refugiaţi sirieni). De aceea după ce plecau din porturile din Africa, mereu ieşeau din ascunzişuri „negrişori”. Au trebuit să-şi întărească paza la maximum, iar după ce s-a întîmplat asta i-a fentat doar un băiat tare isteţ, care le-a fost de mare folos pe vapor, ştia puţină portugheză şi spaniolă şi a învăţat foarte repede şi engleza. Dar nu avea acte, aşa că atunci cînd ajungeau în vreun port trebuia să stea într-o cameră sigilată. Căpitanul a încercat să-l ajute să ceară azil în vreo ţară europeană. Cînd naratorul trebuia să facă escală, autorităţile africane l-au cerut şi pe Jimmy (aşa îl rebotezase naratorul). Dar maşina care-i ducea la aeroport a fost oprită de nişte „zdrahoni cu mutre de buldogi cu arme în bandulieră”, care l-au smuls pe Jimmy din maşină. Aici, la capătul călătoriei lui spre America. O istorie foarte tristă despre soarta tragică a unui personaj care riscă şi încearcă să se salveze, dar Radu Niciporuc nu-l ajută, pentru că prozele sale au şi un strat social, nu numai unul biografic & existenţialist. „Toți mă întreabă de ce nu l-am salvat în povestire. Cînd Jimmy a dispărut de lîngă mine, Nigeria se afla în ghearele unei dictaturi militare musulmane. Cine are idee de cît de lipsită de valoare era viața unui om în vremurile acelea, înțelege că bietul Jimmy n-a avut nici o șansă. Jimmy continuă, totuși, să trăiască în mintea celor care l-au cunoscut și sper că și în a celor care citesc povestirea”, spune scriitorul într-un interviu cu Jovi Ene.
În timpul unei furtuni, naratorul din „Un bănuţ cafeniu” are o presimţire că viaţa-l împinge în altă direcţie şi-i cere căpitanului să-l lase să plece („trebuie să plec”). O urmăreşte pe iubita sa dintr-un apartament de vizavi, apoi intră… acasă, unde o prinde cu „Neluţu”. O proză foarte bună despre gelozie şi infidelitate.
Textul care dă titlul cărţii, „Pascal desenează corăbii”, e despre grijile mutării de pe un vapor pe altul & despre panica & corupţia din (unele) aeroporturi, unde nu te simţi în siguranţă nici tu, nici cei de lîngă tine. Citind „Pascal desenează corăbii”, mi-am amintit ce înseamnă cuvîntul „muezin” şi mi-am dat seama că la Radu Niciporuc foarte importante sînt personajele (principale), chiar mai importante decît naratorul. Personajele prind contur din acţiunea directă, faţă în faţă cu naratorul, şi capătă personalitate mai ales din povestirile altora despre ele. Emmanuel a fost secundul lui Pascal, de pe vaporul căruia vine naratorul pe actualul vas al lui Emmanuel, care-i povesteşte despre fostul lui căpitan şi despre cine-s, de fapt, persoanele din jurul lui – Abdul, Odille (unicul personaj feminin de pe vreun vapor din cartea lui Niciporuc)…
În „Marinarul din Şumen” personaj principal e mai degrabă nava (începe aşa: „Soarta navelor e legată, ca şi la oameni, de numele pe care îl poartă”), deşi în centrul atenţiei e noul ei căpitan, Vladimir Pencov. O proză cam lung(it)ă despre boema marinarilor şi despre distracţiile din porturi. „Pînda” e despre corectitudine, despre hoţii de pe vase şi despre cum aceştia nu au nici o şansă în faţa celorlalţi. „Frapieră cu capac” e despre un fel de iubire interzisă, iar „Ascensorul” e o proză numai bună pentru a încheia un volum de povestiri, personajul principal fiind un marinar pensionat, întors într-o Românie în care nu prea funcţionează ascensoarele sau sînt blocate de femeia de serviciu.
„Pascal desenează corăbii” este unul din cele mai bune & mature debuturi din ultima vreme, un volum de proză scurtă pe care vi-l recomand cu drag. O carte foarte interesantă, legată de mare, scrisă pe mai multe vase, pe mai multe mări şi oceane, purtată & legănată de valuri mai întîi în memorie, apoi în laptopuri, iar acum a ajuns la tine. Lectură plăcută!

Radu Niciporuc, „Pascal desenează corăbii”, Cartea Românească, 2016

Apr. 10th, 2016

foto Cosmin Bumbut

George Vasilievici...

Mircea Ţuglea ne aminteşte că au trecut... deja 6 ani de cînd s-a sinucis prietenul nostru George Vasilievici. Am "Viseptiol-ul" său în teancul de cărţi de lîngă biroul meu, care urmează să fie citite. L-am citit în varianta din manuscris (nu-l putea publica, fiind respins de toate editurile unde fusese trimis, m-a întrebat pe mess: "Şi eu ce să fac, să mă sinucid?") şi intenţionez să citesc şi cartea, dar parcă încă nu-s pregătit, nu-mi vine să cred c-au trecut atîţia ani... Cînd am fost anunţat c-a murit tata, eram la Zilele Revistei Tomis şi George m-a petrecut pînă la gară, deci au trecut mai mult de 6 ani de cînd... şi tot nu-mi vine să cred. ...Dar mai... bine lipesc existemul despre George din "Riduri":



vasilievici spune:

        nu mai am nevoie de ziua de mîine
ai zis
       mîine să cadă-n genunchi la picioarele mele şi
să-şi ceară iertare cu limbă de moarte
       iar trecutul meu să devină chiar acum viitorul meu
ai zis
            ziua de mîine are ochelari cu gratii
           şi te înjură de morţii mă-tii
zici
            copiii mei...
zici
            această lume nu va primi niciodată copiii mei ca ofrandă
copiii mei nu se vor sinucide
tălpile lor nu vor fi gîdilate niciodată
                                                        de moarte
sub ele nu se va legăna niciodată
                                                           Planeta Pămînt
mă uit în ochii albi ai zilei de mîine
şi-o fut în gură
pînă la moarte

Apr. 9th, 2016

VAKULOVSKI

La mulţi ani, frate!

Alexandru VAKULOVSKI


Moartea unui poem

(poem din cartea de debut, "Oedip regele mamei lui Freud")


“Eşti sânge din sângele nostru, carne din carnea noastră. Tot ce facem noi e pentru binele tău.”

“Tot ce se face e numai spre bine.”    

           mama creşte
           în uterul bunicii
           eu mor
           în uterul bunicii

de afară casa părea obişnuită Îl vedeam toţi doar pe Tata Ştiau că mai are şi feciori dar nici nu bănuiau câţi De lângă Tata lipsea Mama Prin oraş au început să se audă zvonuri despre ea Nimeni nici nu-şi imagina că Mama pur şi simplu nu există sau nu mai există

şi atunci
am intrat
în casă
Ştiam că Ei
ştiu că trebuie
să vin eu
Câinele era legat
a muşcat laţul şi a sărit
să mă întâmpine

Mama voastră
a murit
pentru voi
veţi muri
pentru mine
rugaţi-vă
să nu mor
şi veţi fi şi voi vii

Am trântit genţile jos În casă era linişte Am bătut la uşă şi a ieşit mama Ca de obicei a fost foarte sensibilă spunându-mi cât de mult am slăbit că sunt un băiat bun deştept însă fără noroc Atunci a ieşit tata

noi nu doream să murim Tata ne aducea de toate şi ţigări şi femei Ţigările se terminau Femeile se duceau şi atunci noi doream să moară Tata Tata apărea cu un cuţit în mână şi noi ne rugam să nu ne omoare

           atunci a ieşit tata
           mi-a strâns mâna
           s-a aşezat
           arătându-mi că
           distanţa dintre
           un tată şi un fiu
nu va dispărea niciodată

Eram mulţi şi nu ne ştiam numele De aceea singurătatea era pentru noi aceeaşi Nimeni nu se sinchisea să gândească în glas Mâncam aceeaşi mâncare posedam aceleaşi femei fumam aceleaşi ţigări Gândurile noastre erau la Tatăl nostru Uneori credeam că moartea este Mama Mama a murit şi noi nu înţelegeam de ce Tata e viu Dacă Mama e moartea cum va muri Tata? Viaţa noastră nu va avea nici un rost dacă nu-l vom vedea pe Tata mort

           mi-am adus un câine mic
           pe care tata nu-l
va putea lega
niciodată
tata m-a trimis să dorm
mâine am să te trezesc dimineaţă

azi tata mi-a zis
hai să scriem fiecare
despre acest trandafir
după aceasta să ne arătăm poemele
Nu vreau i-am zis
mai bine am să scriu
despre tine

dimineaţa tata este treaz dimineaţa tata îmi cere poemele Le citeşte îmi zice bravo Mă întreabă ce cărţi am mai adus discutăm despre literatură Seara tata îmi povesteşte istoria familiei de la origini până în prezent Îmi spune că seamăn cu maică-mea că poemele mele sunt foarte proaste că nu am tărie de caracter şi că voi rămâne aşa toată viaţa dacă Nu voi scoate rândurile alea care nu-i plac lui

tata se prefăcea că doarme numai să vadă ce fac eu mama întreabă vecinele ce mai fac eu

           tata a zis hai
           trezeşte-te
           m-a strigat
însă nimeni nu i-a răspuns
atunci a intrat tata
în casă

mama a intrat şi ea în casă A spălat podeaua de sânge l-a certat pe tata că face murdărie Ia hârleţul şi Sapă o groapă Este fiul nostru Noi îl iubim şi trebuie să-l îngropăm ca pe un fiu

Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur şi noi eram singuri Tata ne omora şi noi îl omoram pe tata

                       NOTE
1. Când vezi o pasăre ce zboară printre nori vrei ca pasărea aceasta să fie a ta. O omori ca să fie a ta.      
2. Poemul avea tot. Avea mâini, avea picioare, uter şi penis, avea mamă şi tată. Tata o omora pe mama îl omora pe tata. Mama şi tata îl omorau pe fiu. Dacă nu aţi simţit niciodată MOARTEA UNUI POEM, atunci nu aţi simţit niciodată nimic

Mar. 26th, 2016

foto Cosmin Bumbut

„Mihai Eminescu, românul absolut”

o lansăm mîine, 26 martie, ora 13.00, la Libris Braşov (Braşov Business Park).


„Deschis spre toate orizonturile,
Eminescu ajunge să fie al tuturor”

           Chiar dacă profesorul şi istoricul Lucian Boia spune că noua sa carte, „Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit” (Humanitas, 2015), nu este despre Eminescu, ci despre ce au făcut alţii cu & din el („În ce mă priveşte, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esenţiale ale transfigurării mitice a poetului, de la primele manifestări pînă la destructurarea care se petrece sub ochii noştri. (…) Distincţia trebuie avută în vedere: nu e o carte (decît tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene”), vă spun din start că e o carte şi despre Eminescu – şi încă una foarte valoroasă, interesantă, originală, utilă şi importantă.
           În „Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit” Lucian Boia studiază şi demonstrează cum a apărut mitul Eminescu şi cum a fost întreţinut în diferite perioade istorice şi politice. Pentru că la început, ne aminteşte istoricul, „Mihai Eminescu avusese parte mai mult de contestări şi ironii decît de judecăţi favorabile”. Şi din partea prietenilor şi susţinătorilor (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi), şi din partea corului detractorilor. Lucian Boia argumentează aducînd multe citate din cei amintiţi – şi astfel cartea despre mitul Eminescu e şi despre poetul Mihai Eminescu! Volumul cartea se citeşte cu multă plăcere, pe lîngă argumentele serioase şi documentele istorice citate, Boia păstrîndu-şi umorul şi ironia fără de care probabil că n-ar fi avut atîta succes la public. De exemplu, cînd îi citează pe cei care-l critică, Boia menționează şi un fragment dintr-o scrisoare de-a lui Eminescu pentru Veronica Micle, unde acesta îşi critică dur propriile poezii. „Să-l includem şi pe Eminescu printre detractorii lui Eminescu?”, glumeşte, amar, istoricul.
Lucian Boia spune că Eminescu putea să rămînă un mare poet (ca Arghezi, de exemplu) şi să nu ajungă un mit („Un personaj este mitificat atunci cînd o comunitate se oglindeşte în el, apelează la el ca la un spirit călăuzitor”). Dar transfigurarea a avut loc datorită (sau din cauza) a două elemente. Primul e, fireşte, poezia, pentru că „Eminescu a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordînd temele fundamentale, triplul registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui”. Celălalt element e accidentul biografic, boala şi faptul că a murit tînăr („Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizantă) a mitului său”).
Apoi Lucian Boia urmăreşte creşterea şi descreşterea mitului de la apariţie pînă în zilele noastre. Iar concluzia cărţii este că „Va veni poate vremea cînd vor obosi şi cei care îl înalţă atît de sus, şi cei care îl coboară atît de jos, iar Eminescu va reveni la condiţia sa originară. El este pur şi simplu, atît şi nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puţin), un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”. O carte foarte bună care trebuie citită, fie că-ţi place, fie că nu-ţi place poezia lui Eminescu.

(Dacă vă cumpăraţi cartea asta (sau oricare alta de Lucian Boia) din Librăriile Humanitas – primiţi cadou broşura România lui „ca și”, un volum care are atîta umor (și ironie) încît dacă ar fi citită într-un club (preferabil de intelectuali) s-ar rîde cu lacrimi, e mai tare decît orice recital de stand up comedy! Un volumaş despre cacofoniile à la romaine sau despre sentimentul românesc al cacofoniei).

Lucian Boia, „Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit”, Humanitas, 2015

Mar. 18th, 2016

Cenaklub Tiuk!

Sîmbătă, 19 martie, 17:30, Rockstadt Bv

salutare,
daca aveti chef - ne putem vedea miine
la Rockstadt, la lansarea Tovarăşilor de cameră etc.,
de la ora 17:30 incolo.
Weekend fain!

Sau:
CenaKLUb TIUK (nr. 58)
vă invită la prima întîlnire literară din noul Rockstadt!
Lansăm „Sertarul cu ură” de Anca Zaharia
şi „Vreau să cînt şi chiar cînt” & „Tovarăşi de cameră” (2 şi 3)
de Mihail Vakulovski.
Citeşte actriţa Iulia Popescu (TSA) & autorii.
Moderator: Adrian Lăcătuş (decan Litere Bv).
Lansare, lecturi, performance, concursul editurilor, dialog, autografe…
(+ invitaţi speciali:).
Vă aşteptăm cu drag.
Sîmbătă, 19 martie 2016, ora 17:30, Rockstadt
(str. N. Titulescu, nr. 2P, Braşov)

Mar. 8th, 2016

Vakulovski.autoportret

8 martie

Paşii mamelor noastre



mamele noastre au avut o copilărie frumoasă povestită de bunicii noştri
mamele noastre au fost sprintene vesele cuminţi pentru bunicii noştri
mamele noastre au fost vînjoase puternice şi sănătoase pentru patrie şi pentru umanitate
mamele noastre au fost frumoase pentru taţii noştri credincioase taţilor noştri
mamele noastre au intrat în războiul taţilor noştri au urcat la volanul automobilului
tractorului combinei avionului navetei cosmice au participat la invenţia bombei atomice
mamele noastre i-au iubit pe taţii noştri au fost iubite de taţii noştri
ne-au făcut şi au făcut totul pentru copiii taţilor noştri
au renunţat la tot şi la toate pentru taţii noştri
să-i iubească să le facă urmaşi să-i crească hrănească îmbrace iubească
să facă rost de leacuri pentru taţii noştri să le oblojească rănile şi
să nu-i enerveze cînd îs beţi să le vegheze liniştea cînd se odihnesc să nu-i enerveze cînd îs mahmuri să nu-i enerveze cînd îs treji să nu-i enerveze că s-au născut în această epocă în această ţară că le-au întîlnit pe mamele noastre care i-au legat de noi
care
mamele noastre fac paşi mici după taţii noştri
mamele noastre fac paşi largi după copiii taţilor noştri
mamele noastre fac paşi mari împotriva acelor ceasornicului bunicilor
mamele noastre fac paşi timizi în direcţia opusă ceasurilor taţilor noştri
mamele noastre fac paşi foarte-foarte iuţi înaintea ceasurilor de la computerele noastre
mamele noastre au lăsat totul şi au plecat după taţii noştri care le-au iubit le-au urît le-au alintat le-au înjurat le-au mîngîiat le-au bruscat le-au dezmierdat le-au bătut le-au înşelat le-au iubit şi le-au futut şi nu le-au futut
mamele noastre îi plîng pe taţii noştri
plîng plîng
îi plîng pe taţii noştri
mama îl plînge pe tata
în hohote
mama vorbeşte vorbeşte singură
vorbeşte cu pozele noastre
vorbeşte vorbeşte
vorbeşte


 

Feb. 24th, 2016

nemuritor

de Dragobete, 15 scriitori îşi dau personajele la iubit

pe http://www.bookaholic.ro/, aici, răspunzînd la o anchetă faină făcută de Eli Bădică.

Participă şi mua, cu drag pentru Adelainna & cu gînd... ascuns pentru restul personajelor:

„Luați un personaj dintr-una dintre cărțile dumneavoastră, un personaj dintr-o carte scrisă de un alt autor și așezați-le într-o relație. Cum ar arăta viața lor de cuplu, ce poveste ar avea?”


Mihail Vakulovski

Am sute de personaje în „Tovarăşi de cameră”, dar primul care mi-a venit în minte după ce-am citit interesanta dvs. întrebare e Adelainna din prima parte a trilogiei.
Nu ştiu dacă pot cita prea mult din rockman în revista voastră, – ca să-şi dea seama şi cei care n-au citit cartea cum e personajul –, dar încerc să opresc fragmentul înainte de… acţiune: „Adelainna e filoloaga nomber one din ţara asta. Se spune că e COOLegă de facultate cu toţi filologii încă în viaţă. În realitate, ADELAINNA SĂ NE JUDECE a fost colegă doar cu cîteva (zeci?) (de) generaţii de filologi. Oricum, toţi filologii pe care-i cunosc, mai în vîrstă şi mai tineri, i-au fost colegi. Nu mai ţin minte cînd am văzut-o prima dată, poate atunci cînd a intrat peste mine la baie („Spală-te liniştit, ce, crezi că n-am mai văzut o pulă?”), sau cînd îl trăgea pe fiu-so de puţă, „ca să-ţi crească puţulica de-un metru şi să le fuţi pe toate-toate fiiculiţele de baştani”, sau cînd se pişa cu uşa deschisă în WC-ul cu „B” şi cu o pălărie desenată pe uşă, nu mai ştiu. Oricum, am auzit de ea mult înainte de-a o vedea şi recunoaşte din prima, încă pe cînd eram abiturient, cred că în prima zi de cămin.”
Hai că oricum n-am avut cum să mă cenzurez, fiind vorba de Alelainna, aşa că mai bag un citat, exact de unde am rămas: „Era vară, dar ploua îngrozitor, am ieşit la fereastră, unde s-a adunat repede mai multă lume. Un gruzin care a venit să susţină examenele la limba rusă numai ca să locuiască măcar un an la Chişinău povestea cum l-a tăiat pe unu’ la spital.
- M-a înjurat de mamă, aşa ceva nu mi s-a întîmplat în viaţa mea, cum şi-a putut permite aşa ceva? Nu-mi pot da seama la ce s-a gîndit, să mă înjure pe mine de mama mea pe care nici n-o cunoaşte?
- Şi?
- Ce şi? Am scos chinjalul şi l-am tăiat. Zarezal, blea. Suku.
-?... Ha?...
- Păi nu? Eram în părculeţ, ştiţi cum e spitalul de boli infecţioase, e cu părculeţ, frumos, mă plimbam, mi-a cerut o ţigară, i-am zis că nu fumez şi s-a luat de mine, am mers mai departe, hui s nim, dar cînd a zis de mama am scos chinjalul din bocanc şi i l-am băgat în gît, aşa că n-a mai scos nici un sunet, l-am răsucit, a făcut hîc, apoi l-am tîrît sub o tufă şi l-am tăiat bucăţele. L-am îngropat prin parc, iar buzele le-am dat la cîinele de la bucătărie, Şaric. S-o înjure pe mama, auzi.
- Kotă, – îi lămurea un băiat mai mare –, nu te supăra, băi, dar la noi să te înjure de mamă nu înseamnă că zice ceva rău de mama ta, ci pur şi simplu aşa e înjurătura, nu ştii, ca la ruşi, materitsia, ce dracu, Kotă…
- Lexic emoţional, – am precizat eu.
- Da-da, emoţional, – s-a enervat gruzinul. – Băi, voi nu sînteţi ruşi, iobana v rot, voi sînteţi fraţii noştri moldoveni şi noi, gruzinii, ţinem la voi ca la fraţi, nu ca ruşii, blea. Iată ce Moldovă însorită am nimerit. Solnecinaia Moldavia – solnecinaia Moldavia. Dar îmi place şi aşa, e tare frumos la voi. Şi proşmandovşi – to cito nado, aseară mi-a supt-o una pînă am adormit. Cînd m-am trezit tot mi-o sugea. A, salut, Adelainna, kak dela?
           Adelainna nici nu l-a luat în seamă, a intrat în WC-ul băieţilor, fără să tragă uşa după ea.
- Tu erai aseară la ea? Am bătut, am bătut, dar n-a mai deschis. Alaltăseară am fost cu colegii de cameră şi i-am tras-o toată noaptea. Unu’ legăna copilul, altul i-o da în gură, altul o futea în cur, altul făcea sex normal, cum se spune. Urla de parcă era apucată, ne temeam să nu trezească copilul, dar n-avea treabă, o fi obişnuit, cînd mi-a venit rîndul să-l leagăn chiar zîmbea, poate de la muzică, nu ştiu. Are numai muzică patriotică, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Gheorghe Ţopa şi din astea. Eu îl legănam, iar ea m-a tras şi a început să-mi lingă pula, asta da femeie.
- Asta da moldovancă. Solnecinaia.
- Vezi, băi, Kotă, că scot imediat ţeapa, nu vorbi urît de femeile noastre.
- A, nu, din contra, din contra, am văzut că avea în raft şi Kant, şi Freud, şi de Sade, şi Lenin, serios.
- N-avea „Voinicul în piele de şagri”?
           Într-o zi a venit la noi să vadă ştirile, unde vor arăta, zice ea, momente de la înmormîntarea amantului ei, băiatul ucis zilele trecute la „secţia paşapoarte străine”.
- Iubitul meu, liubovnicu’ meu. Uite-o şi pe femei-sa, ce mă bucur.
- Ce te bucuri, Adelainna?
- Mă bucur că acum o să vadă şi ea cum e să fii curvă.
           Jucam fotbal la pompieri, peste zidul Cimitirului Armenesc, unde parcă era miting. Discursuri patriotarde, bocete, poezioare, cîntecele naţionaliste, lume – multă, multă lume. Trece Adelainna:
- Ce faceţi, băi, vă doare-n cur de naţiune, transpiraţi fără ruşine, futalăilor?
- Ce se-ntîmplă, Adelainna, în cimitir?
- Ei ce se întîmplă, chef, îi îngroapă pe Ion şi Doina.
- Ăi da?
- Băi, voi habar n-aveţi că trăiţi nişte vremuri istorice! Ei bat mingea, iar peste perete se scrie istoria. Să-l fi văzut pe profu de teoria literaturii, ce penibil, vorbea Grişca Vieru şi el a năvălit peste el, au început o discuţie despre infidelitatea celor doi, că cică Doina îl traducea pe Ion, da’ Ion era foarte ocupat cu temele sacre – tricolor, unire, Eminescu, Vieru, grafie latină şi că nu observa ce se întîmplă în casa lui. Vă daţi seama, băi, ce profi inteligenţi aveţi? Ei bat mingea, mai bine v-aţi duce la fufe, băi, o să aveţi plăcere mai mare, iar rezultatul va fi acelaşi – transpiraţie!”
           Ei, pe Adelainna mea aş combina-o cu orice personaj (principal, secundar sau episodic) al altui scriitor şi ar ieşi ceva de urmărit, ceva interesant, cinematografic, de acţiune, tare. Imaginaţi-vă cum ar fi o relaţie dintre Adelainna şi Tender Branson din „Supravieţuitor-ul” lui Chuck Palahniuk… sau cu Parker-Morris Building din „Fight Club”? Cu Michel din „Platforma” lui Michel Houellebecq sau cu tatăl lui Michel sau chiar cu Michel Houellebecq? Cu Lev Nicolaevici Mîşkin din „Idiotul” lui Dostoievski sau cu orice personaj din Sorokin? Cu Laur-ul lui Vodolazkin sau cu J al lui Kenzaburo Oe? Cu Egor Taşevski al lui Zahar Prilepin sau/ori şi cu personajul principal din „Sorgul roşu” de Mo Yan? Apropo, în „Tovarăşi de cameră” apar şi nişte personaje ale altor scriitori, dar se pare că încă nu s-a prins nimeni…

Feb. 1st, 2016

Bîlciul Miasmelor

Tatuaje
Mihail Vakulovski
Bîlciul Miasmelor

           Deşi este anunţat ca primul volum din ciclul „Miasma”, „Scîrba sfîntului cu sfoară roşie” de Flavius Ardelean se poate citi de sine stătător, ca un roman, avînd şi cap, şi coadă, şi tot ce-i trebuie unei cărţi bune. Romanul are două linii de subiect. Prima linie de subiect e „aici şi acum”-ul cărţii, în care un pelerin aşteaptă în drum vreun călător cu cal, care să-l ducă pînă la Alrauna, şi-i iese în cale Bartholomeus Pumn-de Oase, care-l ia şi-l duce pînă acolo. A doua linie de subiect e alcătuită din povestea lui Bartholomeus Pumn-de Oase despre Alrauna („Îţi voi povesti despre Alrauna, vechea Mandragoră, ca să-i cunoşti istoria pînă-i atingi poarta; cum s-a născut ea din truda celor-ce-se-trag-din-mătrăgună, și despre sfîntul Taush, protectorul Mandragorei – cum s-a născut, cum a crescut și cum a pornit în Lume să nască cetăți și, pînă ce vom zări zidurile în depărtare, cutez să cred că vei cunoaște toată istoria ascunsă și pe cea văzută a Mandragorei și a sfîntului său. Dar să nu uiți, iubite călător, că ce-i scorneala unuia e adevărul altuia și invers, și de nu vei ști ce-i ce și cine-i cine, să nu te sperii, că nu-i decît scorneală – deci adevăr adevărat”). Ambele planuri sînt poveşti neverosimile, cu accente horror, bizare, violente & înspăimîntătoare. Deşi în prima linie de subiect nu se întîmplă altceva decît să meargă spre Alrauna şi unul să povestească, iar celălalt să asculte, personajele sînt foarte ciudate. Căruţaşul e un schelet care zice că a fost coleg cu personajul principal din legenda sa şi a Mandragorei, iar cînd fac popas acesta îşi ia plata de la pelerinul cu un singur ochi – îi tranşează cu mare îndemînare carnea de pe el – „fiecare muşchi, tendon, piele, venă, scăldîndu-le în propriile umori în vase de sticlă sulfată. Apoi le prinse anevoios de oasele sale”. În a doua linie de subiect personajul principal e Taush, un fel de Laur autohton, care, avînd haruri nebănuite, puteri supraumane din copilărie, e rugat să se alăture înţeleptului Moşu’ Tace şi ucenicilor lui. Taush trece prin toate etapele uceniciei. Pînă s-a oprit un bîlci între Cetatea de lemn din pădure, unde erau ucenicii lui Moşu’ Tace, şi Cetatea Gaisterştatului, de unde era Taush, unde mai erau mama lui şi Katherina, fata pe care o iubea. Deşi părea un circ sărăcăcios, numit Bîlciul Miasmelor, grupul era foarte ciudat, format din pitici fără membre, şobolani cît omul şi tot aşa. Tasush a simţit pericolul dinainte, anunţîndu-i doar pe mamă-sa şi Katherina. Dar s-a dus în sat doar cînd a auzit c-au dispărut trei fete. Katherina era vie, dar tatăl ei probabil că era de partea circarilor, că l-a alungat pe Taush şi n-a vrut să audă de pericol. Bîlciul fusese doar minciună şi înşelăciune, fiind, de fapt, un popas de ne’Lume. După lupta ucenicilor cu ne’Oamenii, au rămas în viaţă doar 5 ucenici, murind şi Moşu’ Tace. Doi dintre ei s-au întors în sat, „au plecat şi s-au irosit în trai”, rămînînd doar Taush, Danko şi Bartholomeus. Danko e omorît de ne’Oameni, iar cînd Taush ajunge – doar cu sufletul – în ne-Lume, în una din scîrbele sale, îl găseşte acolo. Danko i-a adunat pe toţi răzvrătiţii, care, deşi-n ne’Lume, lucrau pentru lume, zice Taush. La întoarcere îi sfătuieşte pe mandragoreni să-şi primească neamurile înapoi acasă. Aceştia acceptă, doar că este încălcat principiul „morţii cu morţii şi viii cu viii”. Mandragorenii se înfurie şi se duc să-i ceară socoteală lui Taush, dar, înfierbîntaţi, îl sfîşie-n bucăţi. Apoi îşi refac povestea oraşului construit de Taush, în noua poveste nemaiexistînd nici un sfînt. Doar „nebunii” izgoniţi din cetate îl mai ţin minte şi scriu basmul „Scîrba sfîntului cu sfoară roşie”, povestit de Bartholomeus şi cules de Flavius Ardelean. Aflaţi cum se termină călătoria lui Bartholomeus şi a pelerinului lui doar dacă veţi duce la capăt „Scîrba…” lui Flavius Ardelean. O carte foarte bizară, despre bine şi rău, despre aici şi dincolo, lume şi ne’Lume, oameni şi ne’oameni, despre prezent şi trecut, vii şi morţi, sfinţi şi diavoli, despre preţul poveştii trăite, scrise şi auzite… O carte dură, pe alocuri violentă şi înfricoşătoare, ilustrată de Ecaterina Boricean, care a realizat şi copertele. Un basm interzis copiilor, gravidelor & reprezentanţilor sexului tare mai slabi de înger. Lectură utilă…

Flavius Ardelean, „Scîrba sfîntului cu sfoară roşie”, Herg Benet, 2015

Jan. 25th, 2016

foto Cosmin Bumbut

Din antologiile în care am apărut în 2015

Azi -

MOODS & WOMEN & MEN & ONCE AGAIN MOODS An Anthology of Contemporary Romanian Erotic Poetry, Editura Tracus Arte, 2015

Selector and Hobbyist: Ruxandra Cesereanu
Branching-out Foreword: MARGENTO

(încă n-am văzut-o, da' no)

pe pagina de fb, apasă aici

Jan. 22nd, 2016

Foto Vlad Rotaru

despre sisiune, în "Tovarăşi de cameră"

M-a rugat un prieten să-i dau pentru revista la care lucrează ceva despre sesiunile de altă dată, aşa că am dat o căutare cu "sesiune" în manuscrisul rockmanului „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” (Ed. Cartea Românească). Iaca ce-am găsît, aşa, răpidi:


„Cucer era anul IV cînd intrasem noi în anul I, adică încă „nu eram studenţi, că eşti student abia după sesiune”. „Nu fumezi? A, pînă la prima sesiune. Ai să vezi tu că în sesiune n-ai să rezişti”, mi-a zis Dorin.”
„Macu m-a picat şi pe mine, fiindcă am fost „obraznic”, şi pe Cristi, „fiindcă e prietenul tău”. Am intrat, am tras biletul, „Biletul 10”, el: „Uăi, poţ sî nu răspunz, cî orcum nu-ţ pun”, Eu: „întrebarea 1: Principiile pedagogiei sovietice”, îi povestesc, „întrebarea 2: „Poemul pedagogic” de Makarenko”, îmi aminteşte că degeaba pierd timpul, „Las-că eu vă povestesc, oricum nu mă grăbesc nicăieri”, îi povestesc, îmi aruncă carnetul, „Ţ-an spus cî nu-ţ pun”. Apoi îl sunam din cînd în cînd, îl întrebam de sănătate, îmi închidea. Pînă cînd se terminase sesiunea, mai era o zi de susţinere a restanţelor, el nici nu vroia să audă de mine, l-am sunat şi, fără introducere: „Vezi că apa în Lacul Comsomolist e rece!”, fireşte că m-a recunoscut, nu ştiu cum, dar mă recunoştea de la prima silabă. Peste o oră m-a găsit Zombi, că Macu vrea să-mi pună nota, mîine, la 7, 30, pe strada Îngustă de lîngă Radiofuziunea şi Televiziunea Moldovei, am luat şi carnetul lui Cristi, n-am ajuns chiar la ora fixată, că era o străduţă prea mărginaşă într-un cartier de la capătul Chişinăului, se uita în părţi, cînd m-a văzut s-a uitat iar în părţi, a salutat, „Sî merjim”, am mai traversat cîteva străduţe, s-a uitat în părţi: „Un’ţîi matricula?”, i-am întins-o pe-a lui Cristi, a pus un 8, i-am întins-o şi pe-a mea, „Da-pî ţ-an pus!”, „Nu, aceea era a lui Cristi, iar eu vreau 10” – „Nu sî poati sî dăm dzăşi la ristanţî, îţ pun 9, îi ghini?”, „Bine, bine”… „Trebu sî ni întoarşim pi drumuri diferiti!”, a zis şi a urcat în mers-ul său ultimul răcnet, a dispărut, dar în semestrul următor iar am avut lecţii cu el.”

(...)
„Sala de lectură mai era şi bar, şi club, şi discotecă, şi şcoală. Dar nu în sesiune, că atunci e durere – aerul, oricîte ferestre ar fi deschise, n-are timp să se cureţe, e plin de grase cărora le transpiră curu’ de frică şi de fraieri tocilari ochelarişti care scapă băşini de emoţie, pe care – nici pe grăsane, nici pe ochelarişi – nu-i vedeai aici niciodată în timpul anului, ei învaţă totul pe ultima sută de metri, deşi tot anul nu lipsesc de la ore şi-şi fac conspecte şi-i ling în cur pe profi. Tot în sesiune se trezea şi credinţa în Dumnezeu, care avea foarte mult de lucru în perioada asta, săracu’.
          În sesiune, dar şi în aşteptarea antrenamentelor, am descoperit căldura bibliotecilor – Biblioteca Naţională, Biblioteca Facultăţii, Biblioteca Universitară Centrală, apoi a apărut şi Biblioteca „Onisifor Ghibu”, care a devenit imediat preferata mea. În comparaţie cu bibliotecile universitare, aici nu întîlneai profi, în comparaţie cu BN – aici nu erau atîţia moşi, deşi la BN era vesel, veneau toate panoramele din oraş şi nu o dată mi s-a întîmplat să dau peste perechi futîndu-se sau lingîndu-se în WC. Între două paragrafe, între Kant şi Lomonosov, între Antioh Cantemir şi „Divanul...”, între „Rusoaica” şi „La un pas de prăpastie”, între dom’ profesor şi-o piţipoancă de liceu pe mama căreia dom’ profesor a învăţat-o deosebirea dintre limba maternă scrisă şi limba maternă vorbită... „Este razniţă? – Este razniţă!”, zicea profu’. Între mă-sa şi fiică-sa însă nu-i nici o „razniţă”, să moară mă-ta, băi prof pedofil pudrat cu formol – parfumul preferat al gerontofiloloagelor pulii. Mînjăşte-ţi pula cu tămîie şi intră în Facultatea de Filologie”…

Apropo, vom lansa "TdC2", "TdC3" şi cartea de interviuri la sfîrşitul lui februarie, în noul Rockstadt! Dar mai vb pînă atunci...

Jan. 19th, 2016

Foto Vlad Rotaru

Micro-antologia de proză basa post2000

A apărut pe net şi micro-antologia de proză basa post2000, în "Steaua" nr. 12 (pp. 16-27), 2015, aici

Varianta f. scurtă a prezentării e în revistă.
O variantă ceva mai aşezată:

Proza nouă din Basarabia

Dacă poezia română din Basarabia a luat startul în forţă imediat după căderea imperiului sovietic, poeţii tineri înscriindu-se perfect în literatura română actuală, proza s-a urnit mai greu din loc.
          În schimb, ca şi în cazul poeziei, şi tinerii prozatori nu mai seamănă cu prozatorii „moldoveni” dinainte de ’89, nici măcar cu cei pe care-i simpatizează şi apreciază: Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Nicolae Esinencu…
          Primul prozator care a publicat o carte de proză total diferită de ce s-a publicat pînă atunci a fost Emilian Galaicu-Păun, care era unul din cei mai populari poeţi care mai tîrziu s-au autointitulat „80”-işti. Dacă „Gesturi (Trilogia nimicului)” (Cartier, 1996), prima sa carte de proză, era gingaşă, suplă şi grațioasă, construită atent, doar din respiraţii şi gesturi, în 2011 scriitorul publică un roman postmodernist sută la sută – şi din punct de vedere al construcţiei, şi ca stil, şi ca… dimensiuni. Romanul se numeşte „Ţesut viu. 10 x 10” şi a apărut la editura Cartier, cu o postfaţă de Dorin Tudoran şi cu un mic îndreptar de lectură al autorului, pre-text care e un fel de falsă reţetă, scrisă în stilul cărţii, recomandare de lectură pe care simţi nevoia s-o reciteşti şi după terminarea „ţesutului” de 10 capitole plus încă un paragraf de încheiere plus postfaţa, inclusă în interiorul romanului, înainte de cuprins, plus alte două scurte jocuri livreşti – un avertisment mai mult pentru sine şi o mulţumire-dedicaţie post factum pentru cititorii care au citit cartea şi le-a şi plăcut. Deşi ultra-livresc şi foarte lucrat, „Ţesut viu. 10 x 10” e un roman-jurnal, în care scriitorul îşi exploatează intens şi nemilos biografia, textualizînd existenţialul şi rearanjîndu-şi viaţa şi istoria trăită. Romanul nu are o naraţiune lineară, nu are prea multe personaje bine conturate, deşi veţi fi tentaţi să ghiciţi cine e ăla sau ăla, să credeţi că vă amintiţi un eveniment sau o întîmplare descrisă în „Ţesut viu”, mai ales că EGP reuşeşte să prindă perfect în text atmosfera copilăriei din timpul comunismului, şi la sat, dar în special la oraş, aici ajutîndu-l şi descrierile nemiloase ale fratelui mai mic, F., şi ale părinţilor, tatăl-scriitor-activist avînd locul lui – special – în roman (familia ca un cîmp de luptă). Romanul topeşte mult intertext, livresc, literar, religios, istoric, toate ţesute într-un limbaj viu şi colorat, de multe ori şi cuvintele întorlocîndu-se în stil Goma: neantdertal, urinburg, blasfemeie, destinaţia nicăieri… De cele mai multe ori evenimentele istorice sînt transformate-n parabole imaginare, istorioare aproape abstracte sau pur şi simplu inventate-imaginate, astfel istoria trăită se transformă-n literatură. Cartea are un ritm grozav, cuvintele lui EGP au o cadenţă poetică foarte intensă, care poate să te trimită şi la o maşină de scris care nu se opreşte niciodată (doar poate pentru a i se schimba literele ruseşti în litere latine), dar şi la paşii de paradă ai soldaţilor care sărbătoresc ceva important. La fel şi propoziţiile formează fraze, care se adună în capitole, iar capitolele se topesc în ţesutul acesta atît de viu. Cele 10 capitole + s-au adunat într-un „ţesut” în timp, scriitorul lucrînd la carte vreo 14 ani, de aceea romanul nu se citeşte ca un poem sau ca „Gesturi”, de exemplu, ci poate părea mai greoi şi mai complicat. Vă recomand să nu vă grăbiţi în timpul lecturii, să citiţi cartea fără grabă, pas cu pas, cu creionul în mînă. „Ţesut viu. 10 x 10” e un roman astfel construit încît toţi cei care-l cunosc deja pe Emilian Galaicu-Păun îl vor recunoaşte imediat. Iar celora care abia acum descoperă acest nume le recomand călduros ca înainte de „Ţesut viu. 10 X 10” să citească romanul „Gesturi” şi poemul „Vaca”.
          Primul prozator basarabean cu adevărat tînăr, apărut după căderea URSS – care probabil că n-ar fi putut publica în URSS şi mă tem că nici în R. Moldova – e Alexandru Vakulovski, care a debutat în 2002 cu trei cărţi din trei genuri diferite: o carte de poezie, una de teatru şi un roman. Romanul face parte dintr-o trilogie, numită LETOPIZDEŢ, compusă din „Pizdeţ” (2002), „Cactuşi albi pentru iubita mea” (2004) şi BONG (2007). Prima parte a trilogiei este cu adevărat revoluţionară, aducînd în literatura română un nou stil şi o nouă mentalitate, demonstrînd că se poate scrie şi altfel şi deschizînd o cale literară prin limbajul său inovator, proaspăt, direct şi absolut necenzurat, dar şi prin violenţa scriiturii realist-existenţiale. Pînă la apariţia acestui roman scriitorii români nici nu-şi puteau imagina că pot folosi un asemenea limbaj, de exemplu, chiar dacă ştiau foarte bine că nu poţi scrie despre unele personaje dacă nu foloseşti limbajul în care se exprimă ele – pur şi simplu acestea n-o să fie veridice. Un roman care s-a predat şi la unele universităţi, revoluţionar şi anarhist, scris de un basarabean. După această trilogie AV a mai publicat o singură carte de proză, unicul volum de-al său editat în Basarabia, „157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană” (Cartier, 2010), care se deosebeşte de trilogie şi prin stil, şi prin tehnicile folosite, iar acum scriitorul scrie un alt roman, pe care-l aşteptăm cu nerăbdare. N-am să spun mai multe despre Sandu pentru că, – chiar dacă voi analiza distant cărţile lui –, oricum se vor găsi unii care să-mi spună că „aşa nu se face”.
          Un alt scriitor excepţional este Ştefan Baştovoi, care a publicat în 2002 un roman foarte, foarte bun, „Iepurii nu mor (Pentru copiii sovietici care au crescut mari)”, una din acele cărţi care sînt suficiente pentru ca un scriitor să rămînă în istoria literaturii. „Iepurii nu mor” e ultimul proiect de „mirean” al lui Baştovoi. Un proiect uriaş, care a fost gîndit ca un roman istoric în trei părţi, roman social, roman fluviu, roman sac, roman total, însă care, din cauza călugăririi, un eveniment existenţial, nu literar, care l-a luat prin surprindere chiar şi pe Baştovoi, se termină odată cu prima lui parte, numită iniţial „Să mergi la şcoală, să vii acasă” şi care cuprinde perioada de trecere din clasele primare în clasa a 4-a, de la „octombrei” (echivalentul „şoimilor patriei”) la pionieri, din „şcoala mică” (ciclul primar) în „şcoala mare” (echivalentul gimnaziului şi liceului) a unui copil născut în URSS, ceea ce i s-a întîmplat şi autorului cărţii. Alegîndu-şi ca personaj un copil „sovietic”, Saşa, despre care autorul lui „Iepurii nu mor”, care s-a mai numit şi „Sasha”, şi „Sophi”, ştie foarte multe, romanul fiind, dacă nu autobiografic, atunci din amintiri – cu siguranţă, Baştovoi poate să recreeze, din fericire doar pe hîrtie, atmosfera incredibilă a ultimului imperiu cunoscut de istorie, şi – mai mult – starea, sentimentul sovietic, comunist, din păcate mai mult decît familiar cititorului român. Saşa este un personaj tipic, cu ajutorul căruia Ştefan Baştovoi exploatează toate motivele şi mai ales obsesiile şcolii sovietice, care simbolizează, în roman, ţara, începînd cu învăţătorii, profesorii, caracterizaţi “ca-n viaţă”, după cum cerea realismul socialist, şi încheind cu sistemul. Odată cu publicarea acestui roman extraordinar, “Iepurii nu mor”, Ştefan Baştovoi nu doar acoperă un gol, un hău, într-adevăr, istoric, pentru literatura română – după lectură veţi vedea că romanul cuprinde totul, dacă pînă acum această temă nu fusese deloc exploatată astfel, la modul ne-triumfalist – acum, odată cu publicarea lui “Iepurii nu mor”, tema cărţii, copilăria în lumea sovietică este absolut nouă în literatura noastră; totodată, prin acest roman, este o temă epuizată, căci pur şi simplu n-ai cum să scrii mai bine despre asta. Atmosfera cărţii ne aminteşte de romanele lui Paul Goma sau Constantin Stere şi, în acelaşi timp, de celebrul „De veghe în lanul de secară” al lui Salinger. Însă perspectiva e una de ultimă oră, demistificatoare şi ironică. Un roman din care tot vrei să citezi, vrei să citezi tot…
            Iulian Ciocan este un scriitor foarte sigur pe ceea ce scrie şi pe felul cum scrie, în acest sens semănînd mult cu mentorul său Gheorghe Crăciun. Doar că dacă proza scriitorului braşovean de multe ori sperie cititorii din cauza pasajelor lungi şi fragmentelor complicate care te pierd pe drum, te plictisesc sau te obosesc, la Iulian Ciocan n-o să găseşti aşa ceva nici dacă vei căuta cu lupa. Textele scriitorului basarabean sînt foarte interesante, originale, bine alese din realitate şi au subiecte şi tematici inedite, care trezesc imediat interesul cititorului, fie el român sau sud american (apropo de tuşa Frosea, care – datorită traducătorului şi realizatorului antologiei „Best European Fiction 2010”, a trecut oceanul, deşi în realitate probabil că toate ieşirile mătuşii Frosea în afara Chişinăului au fost imaginare, visînd la sclava Isaura sau ceva de genu’). Daca romanul „Iepurii nu mor” are in centru un copil de la sat din timpul comunismului, „Înainte să moară Brejnev” (2007) studiază aceeaşi perioadă, doar că din perspectiva copilului din oraş. Ca şi la Ion Creanga în „Amintiri din copilărie”, personajul principal al cărţii poartă numele scriitorului, astfel Iulian Ciocan fiind şi mai credibil, ficțiunea lui fiind o „oglindă a realității”, veridica, nu doar o ficţiune de dragul hedonismului (ceea ce n-ar fi fost „puţin”, sa fie clar). Deși Iulian încearcă să ia o distanţă faţă de timpul acţiunii, folosind tehnica camerei de luat vederi, scrisul său e plin de viaţă, de emoţie, probabil de la acea nelinişte care-i trezește amintirea copilăriei sale din perioada dinainte să moară Brejnev. Ca şi-n „Înainte să moară Brejnev”, şi-n „Tărîmul lui Saşa Kozak” Iulian Ciocan exploatează la greu tărîmul „ţărişoricuţei” dintre Nistru şi Prut, doar că acum e vorba de R. Moldova de după căderea URSS, din această tranziţie interminabilă de după perestroika, temă pe care ziaristul Iulian Ciocan o cunoaşte mai bine decît oricine altul, avînd la postul de Radio „Europa Liberă” o rubrică permanentă care asta şi are în vizor, „Realitatea cu amănuntul”. Deşi – ca şi-n „Înainte să moară Brejnev” – „Tărîmul lui Saşa Kozak” poate fi citit şi pe bucăţi, pe povestiri (remarcabile şi ca proze scurte!), fiecare dintre ele citindu-se perfect şi de sine stătător, e vorba de un roman, Iulian Ciocan ştiind să le unească subtil, încet şi practic pe neobservate, exact ca-n romanul de la „Polirom”, „Înainte să moară Brejnev”. „Tărîmul lui Saşa Kozak” de Iulian Ciocan este un roman al zilelor noastre, de aici şi acum, social şi existenţial în acelaşi timp, o carte despre un loc existent, dar care – aşa cum e scrisă – cred că va fi citită cu interes de cititorii de oriunde. Cel mai nou roman al lui Iulian, „Iar dimineața vor veni rușii” (2015), e un fel de „Supunere” basa, cu naraţiune din viitorul apropiat, o „Teluria” în care românii din Basarabia sînt cuceriţi de ruşii care vin din Transnistria. Doamne fereşte şi apără, ptiu-ptiu!
          Mitoş Micleuşanu este tăticul „Planetei Moldova”, dar şi un prozator foarte interesant. După volumul de proză scurtă „Organismecanisme”, cu texte excelente, stil „Planeta Moldova” (2002), a publicat trei romane: „Tuba Mirum” (2004), „Kasa Poporului” (2008) şi „Trepanoia” (2011). Cărţile sale sînt experimentale şi amintesc de unii din cei mai în vogă scriitori ruşi contemporani, în special de Yurii Mamleev şi Vladimir Sorokin, doi scriitori existenţialişti şi experimentali în acelaşi timp, exact ca Mitoş. „Tuba Mirum” e o carte în care Mitoş experimentează foarte mult(e), şi ca fond, şi ca formă, aici asemănîndu-se mai ales cu Sorokin. De altfel, romanul are două planuri, cel real/din viaţa de zi cu zi şi celălalt oarecum SF. Însă aceste două planuri îndepărtate şi diferite, chiar aparent opuse (totuşi, ambele fiind existenţiale), nu creează două linii de subiect, ceea ce e o mare realizare pentru un scriitor, asta însemnînd că textul este foarte bine controlat & realizat. „SF”-ul lui Mitoş Micleuşanu e, pe de o parte, halucinatoriul din lumea interioară a personajului principal, Andrei, şi, pe de altă parte, lumea misterioasă a formulelor şi a filosofiilor celor două lumi paralele cu noi – Abatorul şi Tuba Mirum, strîns legate de acelaşi Andrei, doar numit altfel, Subiectul A. Astfel SF-ul devine – ca la Mamleew - o (hiper)realitate, ceea ce trăim în interior, visurile şi gîndurile şi crizele şi coşmarurile şi sentimentele noastre şi credinţa noastră şi dorinţa noastră şi frica noastră. O proză a realităţii psihedelice, un fel de filosofie anatomică a omului, un volum cu totul nou pentru literatura română, în care găsim totul: dragoste şi sex, tandreţe şi violenţă, vise frumoase şi criminale, mister şi ultrarealism, pedofilie, omoruri, bandiţi şi tîrfe, chiar şi pe taica Terez... „Kasa Poporului” este un experiment „inclasabil”, cum scrie Dan Lungu în prezentarea de pe ultima copertă. Un volum interzis copiilor şi moraliştilor, o carte plină de cuvinte şi expresii vulgare, dar şi de acţiuni deosebit de violente şi de deviaţii inimaginabile pentru un om „normal”, deliruri de tot felul, descrieri aberante de acţiuni sîngeroase care au loc în povestirea dactilografei despre locul care a dat denumirea cărţii, Casa Poporului, simbolul comunismului românesc. Romanul nu are un subiect, nu are personaje tradiţionale, nu are o linie narativă fluentă şi nu are nici un sfîrşit. Tot ce aflăm în timpul lecturii e că naratorul se întîlneşte cu o dactilografă căreia intenţionează să-i dicteze romanul la telefon. Dactilografa, o femeie de 50 de ani, preia firul naraţiunii şi devine naratoare(a vieţii ei). Şi acesta e, de fapt, romanul “Kasa Poporului”. Cred că Mitoş s-a distrat scriind această carte, nu doar datorită experimentelor (de exemplu, „altă viaţă” e scris cu un „a” de vreo 12 pagini); se vede că textul curge ca uns, e fluent şi bine scris, chiar dacă lectura lui nu e atît de ca pe schiuri. Oricum, dacă nu vă plac ororile şi nu aveţi de gînd să citiţi romanul puteţi să citiţi măcar poemul din roman, adică cuvintele accentuate din interiorul textului, care, citite unul după altul, formează un poem. Eu nu l-am citit în librărie, pentru că ştiam dinainte că vreau să-mi iau cartea, dar l-am descoperit pe drum, în autobuz, în drum spre casă. Nu ştiu cum ar arăta “Kasa Poporului” dacă Mitoş Micleuşanu i-ar fi făcut un sfîrşit care să satisfacă şi aşteptările cititorului, care aşa are tot dreptul să se simtă frustrat, „într-un gol dezgolit de goliciune!” (ultima sintagmă a cărţii). Adică... aşa se termină, în sens că nu se termină? Da’ comunismul (românesc) s-a SFÎRŞIT? „Trepanoia” e un fel de roman care începe destul de realist şi de bine legat, ceea ce te face să crezi că Mitoş Micleuşanu şi-a mai schimbat stilul, dar imediat eşti aruncat în acel abstracţionism violent şi experimental care-l caracterizează în toate cărţile de pînă acum. Abstractromanul (sau romanabstractul) e compus din mai multe proze scurte, cum sînt şi cele mai recente romane ale altor scriitori basarabeni. Mitoş îşi începe naraţiunea cu un orgasm şi o termină cu promisiunea celei mai apăsătoare linişti posibile, o linişte asurzitoare, cu semnul exclamării, nu cu trei puncte… Nu ştiu dacă o carte ca „Trepanoia” poate să aibă succes la publicul larg, dar după lectura romanului am o vagă bănuială că în volumul următor de proză Mitoş Micleuşanu va încerca altceva…
Dumitru Crudu este unul din cei mai prolifici scriitori basarabeni contemporani care contează. După etapa poetică inovatoare şi experimentală (de la „Falsul Dimitrie” la „Poooooooate”) a urmat glorioasa perioadă dramatică (piesele sale fiind jucate pe toate continentele), iar acum scriitorul se află în perioada în care dominant e genul epic. Cea mai nouă carte publicată de întemeietorul fracturismului e „Un american la Chişinău” (2013), care e al treilea roman al său (după „Măcel în Georgia”, 2008, şi „Oameni din Chişinău”, 2011). Un roman cu o istorie întreagă în spate, scris şi rescris, terminat în 1995, prima variantă fiind furată; istorioare povestite parţial de scriitorul basarabean în „Nota autorului” de după originala prefaţă a scriitorului ieşean Liviu Antonesei. Un roman existenţial cu puternice accente autobiografice, autoreferenţiale, istorice şi sociale. Dumitru Crudu mai speră să recupereze primul manuscris al romanului, care se numea „Un englez la Chişinău”. Sper şi eu să se întîmple minunea asta, pentru că am avea cu siguranţă un alt roman, apoi – ar fi şi un nou experiment Dumitru Crudu, care n-ar fi doar o curiozitate pentru cititori, ci şi un caz de studiu pentru teoreticienii literari. Dar pînă atunci avem această ultimă variantă a romanului „Un american la Chişinău”, care mi se pare cea mai bună carte de proză de pînă acum a lui Dumitru Crudu.
          Constantin Cheianu, cunoscut pînă în anii 2000 ca dramaturg şi publicist, şi-a continuat drumul în teatru, scriind şi publicînd piese actuale, puse în scenă foarte repede, ceea ce e extraordinar, dar Constantin Cheianu a publicat şi un roman deosebit, „Sex şi perestroika”, demonstrînd calităţi native de prozator (ceea ce se vedea şi din piesele sale, de fapt, dar, totuşi, nu cred că s-a aşteptat cineva la un roman atît de bine făcut). „Sex & Perestroika” este un roman-document care poate fi considerat şi… lingvistic, nu doar istoric. Povestea cărţii începe prin 1989, înainte de primele mitinguri pro-perestroika şi se termină pe 30 iulie 2009, după revolta tinerilor de la Chişinău împotriva comuniştilor de la putere. Acţiunea are loc în centrul Chişinăului, iar naratorul lui Constantin Cheianu este homodiegetic şi seamănă la fel de mult cu autorul. „Sex & Perestroika” este o carte despre „o generaţie predestinată”, despre „limba moldovenească”, despre prietenia româno-moldovenească, despre alcoolismul pe fond lexical, despre patriotism şi despre falsul patriotism, despre URSS-ul de atunci şi Occidentul de acum, despre kgb-iştii, şoviniştii şi comuniştii înfocaţi care după revoluţia din ’89 au devenit subit naţionalişti români, despre intelectuali şi despre poeţii puterii, despre criticii care, de fapt, sînt lăudători de profesie, despre cum sexul se îmbrăţişează firesc cu politica şi, mai ales, cu revoluţia. O carte foarte bună, din care avem de învăţat şi noi, basarabenii un pic mai tineri decît naratorul lui Constantin Cheianu, dar şi românii de peste Prut, aici fiind ilustrată o viziune originală asupra României, asupra prieteniei ro-md din pdv al basarabeanului care iubeşte necondiţionat ţara asta tot mai urîtă de români. În concluzie, „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu este o carte super, o super carte, frate.
          „Kinderland” (CR, 2013) de Liliana Corobca e o istorie foarte dureroasă, chiar dacă e un produs artistic, nu unul documentar. Dar e o nuvelă inspirată din realitate, despre o situaţie dramatică de aici şi acum care numai indiferenţi nu ar trebui să ne lase. Acţiunea are loc în prezent, într-un sat din R. Moldova, iar narator e o fetiţă de 12 ani, Cristina, care rămîne acasă cu cei doi fraţi ai ei de grădiniţă, Dan (6 ani) şi Marcel (şi mai mic), pe care-i educă şi de care are grijă şi pentru care e şi mamă, şi tată, deşi şi ea e încă un copil, chiar dacă deja poate să spună că are amintiri, adică… experienţă de viaţă. Această situaţie social-existenţială e văzută prin ochii acestei fetiţe, de aceea „Kinderland” nu e o carte atît de dură cum ar fi putut fi, dacă acelaşi subiect ar fi fost văzut de-un personaj matur, dar aşa Liliana Corobca a putut să creeze o lume aparte, a copiilor care se joacă de-a maturii pentru că trebuie să joace rolurile astea, distribuite chiar de părinţii lor, nu „de-a mama şi de-a tata”, cum se jucau copiii din generaţia scriitoarei. „Kinderland” de Liliana Corobca e o carte eveniment, care cuprinde o perioadă istorică foarte complicată, de criză şi de (continuă şi interminabilă) tranziţie, şi care are în centru o temă foarte sensibilă, cu personaje copii, cu un subiect care nu te prea poate lăsa „nemuritor şi rece”. O carte de citit neapărat!
          Aceştia sînt prozatorii basarabeni publicaţi în volum după căderea comunismului care-mi plac cel mai tare acum, dar poate există cărţi bune care încă nu au ajuns la mine şi sigur vor mai apărea şi alţi scriitori surpriză, nu neapărat tineri. Apoi, mai sînt cîteva întrebări... întrebătoare. Sînt sau nu scriitori basarabeni scriitorii de limbă rusă care s-au născut şi format în Basarabia? Dar cei de limbă italiană? Dacă da, avem încă doi scriitori de excepţie, Vladimir Lorcencov (care a luat cele mai mari premii în Rusia) şi Nicolai Lilin (în română s-a tradus doar romanul „Educaţie siberiană” deocamdată), care scrie numai în italiană. Apoi, avem şi altfel de cazuri, şi mai… interesante. Sînt şi scriitori români care s-au mutat la Chişinău, unde locuiesc de multă vreme, scriitori care se consideră… scriitori basarabeni. E şi cazul timişorencei Moni Stănilă, care avea doar un volum publicat cînd s-a mutat la Chişinău, iar acum e o autoare foarte cunoscută, între timp publicînd mai multe cărţi de poezie, dar şi un roman foarte bun, „Al 4lea”…




Micro-antologia de poezie basa post2000 - aici, la p. 18

Previous 20 | Next 20