?

Log in

No account? Create an account
Foto Vlad Rotaru

December 2016

S M T W T F S
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Tags

Powered by LiveJournal.com
Cenaklub Tiuk!

CenaKLUb Tiuk (nr. 66)

CenaKLUb Tiuk (nr. 66)
vă invită la o discuție
cu Mihai Vacariu despre „Însemnări din subterană” de F.M. Dostoievski,
moderator: Mihail Vakulovski.
Librăria Humanitas Brașov,
vineri, 9 septembrie 2016, ora 18:00.
Intrare liberă

pagina evenimentului pe fb


Ediţie dedicată memoriei lui Valeriu Vaculovschi, mare cititor, fan Dostoievski (27 noiembrie 1951 - 28 august 2016)


Tatuaje
Mihail Vakulovski
„Însemnări din subterană”
„aici sînt 40 de ani de ilegalitate”

           În „Însemnări din subterană” F.M. Dostoievski creează un anti-erou, un „om în plus”, un parazit, un individ care trăieşte o „viaţă vie” („живая жизнь”), dar care vorbeşte „ca-n cărţi”, chiar dacă e conştient că „2x2=4 nu mai e viaţă, domnilor, ci începutul morţii”.
           Povestirea e compusă din două părţi, „Подполье” („Ilegalitatea”) şi „По поводу мокрого снега” („Despre zăpada udă”). Prima parte e un autoportret. Protagonistul, un tip de 40 de ani, spune că e un om bolnav, rău, superstiţios şi că-l doare ficatul, dar n-o să se ducă la medici (deşi îi respectă). Nu are de gînd să scape nici de boala de ficat, nici de răutate („Mă doare ficatul, păi să mă doară şi mai tare!”). Nu mai e activ pentru că a primit o moştenire şi înainte lucra doar ca să aibă ceva de mîncare, dar era un funcţionar sever („Eram o brută şi asta îmi făcea plăcere (…) simţeam o plăcere nestăvilită cînd reuşeam să supăr pe cineva. Aproape mereu reuşeam”). Dar cel mai supărat e pe faptul că el doar insistă să pară aşa, dar în realitate nu e rău şi nici măcar înrăit: „Nu doar rău, nimic nu am putut să mă prefac c-aş fi: nici rău, nici bun, nici canalie, nici cinstit, nici erou, nici insectă”. (Ideea transformării omului în insectă apare suficient de convingător, încît Kafka să se inspire şi să scrie „Metamorfoza”…) Naratorul se întreabă despre ce poate să vorbească un om de treabă cu cea mai mare plăcere. Răspunsul e „despre sine însuşi”, aşa că prima parte a povestirii chiar despre asta este. Protagonistul pune totul la îndoială în ce-l priveşte – se convinge că e rău, dar ştie că nu e aşa, se visează leneş, cum nu e. Se crede „mereu primul vinovat” şi, ce e şi mai supărător, „sînt vinovat fără vină şi, să spun aşa, conform legilor naturii”, care „m-au supărat toată viaţa”. Legile naturii sînt pentru el un perete în faţa căruia eşti neputincios, legile naturii sînt „precum concluziile ştiinţelor exacte, matematică. Cum ţi-ar demonstra, de exemplu, că provii de la maimuţă, păi n-ai ce să te strîmbi, acceptă totul aşa cum este (…) nu ai ce face, că doi ori doi e matematică. Spune că omul are nevoie, în principiu, de prosperitate, bogăţie, libertate, linişte etc., etc. Se pare că civilizaţia îl face mai puţin violent, mai paşnic. Dar aşa e făcut omul, încît, oricînd & oriunde, oricine ar fi el, îi place să acţioneze aşa cum are el chef, în nici un caz aşa cum îi impun raţiunea şi necesitatea. Să faci ceea ce ai chef – şi cum ai tu chef – aceasta şi este cea mai necesară necesitate. Anti-eroul e sincer, pentru că „scriu doar pentru mine însumi”, în scop terapeutic, să scape de amintirile care-l obsedează.
În partea a doua, „Despre zăpada udă”, îşi aminteşte de ilegalitatea sa din tinereţe. La 24 de ani era un fricos şi un sclav, ca orice om de treabă, zice („Orice om de treabă din timpurile noastre este şi trebuie să fie fricos şi sclav. Asta e starea lui normală. Sînt convins de asta. Aşa e făcut şi programat. Şi nu doar în timpurile noastre, din cauza unor condiţii întîmplătoare, dar, în genere, oricînd, în orice perioadă istorică omul de treabă trebuie să fie fricos şi sclav”). La muncă era singuratic, îi ura pe toţi („eu sînt singur, iar ei sînt toţi”), acasă doar citea, nimic altceva nu-l atrăgea. Dar avea nevoie şi de mişcare, aşa că noaptea se răzvrătea, intra în locuri „întunecate” („De atunci port în suflet ilegalitatea”). O dată a văzut cum unu’ a fost bătut lîngă masa de biliard şi aruncat afară pe fereastră şi a hotărît să intre, poate va fi luat în seamă. S-a oprit exact lîngă masa de biliard, iar cînd a trecut pe acolo, un ofiţer pur şi simplu l-a mutat din drum, „ca pe o muscă”. Asta a fost jignire maximă pentru el, aşa că ani de zile l-a urmărit pe acel ofiţer, care probabil că nu avea habar de existenţa lui. A construit un plan de răzbunare publică, adică… să nu-i cedeze calea, aşa cum face de fiecare dată cînd se întîlnesc. A făcut împrumuturi, şi-a cumpărat haine noi, s-a antrenat psihic, pînă, în sfîrşit, s-a întîmplat, chiar dacă tot el a ieşit mai şifonat.
Dar perioada răzvrătirii a trecut şi i s-a făcut al dracului de scîrbă. Unica salvare era să se retragă în „ce e mai minunat şi înalt”, adică-n vise. Cînd era la apogeul viselor, trebuia să se ducă la şeful său, să-l îmbrăţişeze. Dar la acesta era cineva, aşa că şi-a amintit de un fost coleg de clasă, numai că şi ăsta avea oaspeţi – doi tovarăşi de şcoală, care nici măcar nu l-au luat în seamă („E clar că mă considerau o simplă muscă”). S-au dus la un restaurant, unde anti-eroul pică de prost. Ca să se răzbune, îi vorbeşte „ca-n cărţi” unei fete, Liza, deschizîndu-i ochii în ce mizerie se află. „Însemnări din subterană” e şi o satiră împotriva vieţii-spectacol, un manifest hiper-realist & filozofic pentru „viaţa vie”, pentru firesc şi natural, o dramă psihologică şi existenţială de cea mai bună calitate, care se citeşte cu maximum de interes şi acum, la atîţia ani după ce a fost scrisă (publicată prima oară în 1864, în revista „Epoca”). La sfîrşitul textului anti-eroul nostru e numit de Dostoievski „paradoxal” („парадоксалист”). Gîndirea acestui „paradoxal” e ciudată, egoistă, cinică. Creînd „Însemnări din subterană”, Dostoievski îi scria fratelui său că lucrează la o povestire care se scrie mult mai greu decît ar fi crezut, o povestire „stranie, pe un ton tăios şi sălbatic”.
           Tragismul din „Însemnări din subterană” e că acest om simplu, „în plus”, e conştient de starea în care se află, îşi recunoaşte nimicnicia, suferă din cauza asta, se învinovăţeşte şi e convins că nu are cum să-şi revină şi crede că nici nu merită să-şi revină, pentru că „nu mai e nimic sfînt”. Anti-eroul fatalist e împotriva teoriilor sociale iluministe & pozitive (de ce sînteţi convinşi că omul are nevoie doar de ce e normal şi pozitiv, se întreabă protagonistul).
„Însemnări din subterană” este un text la fel de actual şi acum, la două secole după ce a fost scris. Se pare că omul e la fel de la începuturile sale şi, în principiu, nu s-a schimbat prea mult – are aceleaşi trăiri, sentimente, necesităţi. Dar asta vedem doar dacă-i citim pe cei mai buni & profunzi scriitori. Cel mai bun scriitor rus contemporan, chiar dacă are pagină de facebook şi cunoaşte toate noile tehnologii, SF pentru contemporanii bunicilor noştri, recunoaşte că nu e mai scriitor decît F.M. Dostoievski – şi aşa e normal. Şi, dacă tot mi-am tradus nişte idei în timp ce citeam cartea, le copiez şi pentru voi: „Domnilor, să zicem că omul nu e prost. Dar chiar dacă nu e prost, e, totuşi, îngrozitor de nerecunoscător! Fenomenal de nerecunoscător. Cred că cea mai bună descriere a omului e: fiinţă pe două picioare, nerecunoscătoare”; „Omului îi place să creeze şi să construiască drumuri, asta e evident. Dar de ce omul e înnebunit după distrugere şi haos?”; „se bat şi se tot bat, şi acum se bat, şi înainte se băteau, şi de aici încolo o să se tot bată – fiţi de acord că asta e cît se poate de firesc”; „Poţi spune orice despre istoria universală, orice îţi vine în minte. Un singur lucru nu poţi spune – că e logică”; „La urma urmei, domnilor, mai bine să nu faci nimic! Cea mai bună e o inerţie conştientă!”; „Eu, poate, glumesc scrîşnind din dinţi”.

Достоевский Федор Михайлович, Записки из подполья
F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”

Comments