nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

m-am întors. toţi mă întreabă cum a fost acasă. dap’... obositor. două zile am fost pe drum, între ele – două zile acasă, sperînd şi ştiind că mă duc într-un loc liniştit, plăcut şi frumos, ACASĂ, că vom sta doar cu mama, în linişte & pace. da, şi vamele frăţeşti, şi vameşii cu moacele lor parcă trase la xerox, cu obiceiurile şi obişnuinţele lor de cerşetori profesionişti (în special cei din R. Md.) şi securişti-miliţieni omnipotenţi (mai ales cei din Ro). încă nu ajunsesem acasă şi deja aveam oaspeţi. pentru că era ziua mea şi prietenii ştiu că pe 10 august sînt acasă (de cînd m-am născut, oriunde aş locui), asta fiind o sărbătoare pentru părinţi, nu pentru mine şi aşa înţeleg eu să le mulţumesc părinţilor pentru că exist. a doua zi – alţii, pe 12 – ziua mamei: nebunie totală, cu tot felul de oaspeţi: beţivi, da’ neamuri, nespălaţi şi nesimţiţi care n-au prea nimerit gura, murdărind şi pe masă, şi sub masă, da’ măhăleni, şi oaspeţi surpriză, bineînţeles, cu care abia dacă se salută cînd se trezesc faţă în faţă, dar şi din ăia care au insistat să-şi facă ziua, apoi au zis că la ora 15 e prea devreme, iar cînd eu i-am spus mamei să-i invite la 18, că oricum vor pleca la 1-2 de noapte, la orice oră ar începe cheful, să nu facă doar un singur fel de tort ş.a.m.d., au fost f. activi cu propunerile şi sugestiile, dar... n-au mai venit. mama n-a vrut să-şi facă ziua, era bucuroasă că ne vede, dar a trebuit, la insistenţele telespectatorilor, cum ar veni. „cum să nu ţi-o faci?” „cum să nu vin?”, chea Frăsîna a zis că ea vine „pe-din-dos”, chea Valea şi-a luat liber ca să vină la chef, Subota cu soţioara lui au venit de două ori. cum aşa? aşa. au fost o dată, au plecat, apoi au mai venit o dată, peste 15 minute (îs vecini şi au avut timp să ajungă pe-acasă, nu ştiu ca să ce), apoi au venit şi nepoţii lor, la desert, ce pula. multe personaje, nu mai vreau să-mi amintesc, care s-au invitat şi pe la Braşov, off course, şi s-au arătat tare supăraţi că nu i-am vizitat, „cum aşa?!”. aşa că pa linişte, pa vizită cu dragoste, pa relaxare, pa pace. la vamă, dobitocu’ de la moldoveni mă trimite înapoi la „ecologie” şi restul, că nu’ş ce, îi spun că am plătit totul, că totul e OK, dar n-am cu cine vorbi, mă întorc acolo, cu fuga (erau alţii în spatele nostru, chiar dacă pe fiecare îl ţinea cel puţin juma de oră şi ştiam cu toţii că mai avem de aşteptat, ne grăbim sau nu, nu depinde de noi), ăia îmi zic că doar mi-au spus că deja am achitat totul, „drum bun”, mă întorc, grăsanu’ face controlul. „da ce, credeţi că nu există o porţie pe care puteţi s-o luaţi? ce, vii la părinţi şi poţi să-ţi încarci tirul cu mîncare?” mă trimite iar la „casă” (mai fusesem o dată, înainte de a mă re-duce la „ecologie etc”). că „ce, aveţi pisică sau căţel?” - „NU” - „35 de lei” - „n-am nici cîine, nici pisică” - „ţi-am scos pisica”. în fine, i-am dat (fără nici o chitanţă, fireşte), deşi ştiam sigur că am achitat totul, mi-a spus-o şefu’ cu mita, doctor în mită, care-l gruzea pe-un şofer să-şi ia a nu ştiu cîta oară însemnele R.Md. „da’ mai am 8”, spunea ăla. „mai ia una” - „da’ ce să fac cu ele, că de fiecare dată mă puneţi să mai cumpăr cîte una, e plină maşina de ele” - „şi ce, nu mai vrei una cadou?” – „ce cadou, dacă mă puneţi s-o plătesc?” – „las’c-o să-ţi prindă bine”. vameşu’ gras îmi spune să mai aştept. stau. zice: „mai odihneşte-te, atîtea alergături” – „las-că-i bun sportul” – „la vîrsta ta”, zice. „cam mult mîncaţi”, zice, „mi-e foame şi mie”, zice. apoi îmi zice iar să mă mai odihnesc. K îmi spune să-i dau ceva. „cum dracu, să dau mită? pentru ce?” – „nu vezi că ăsta cerşeşte?” nici nu mă gîndisem la asta, dar băiatul mă cheamă iar: „ce bei?” – „cafea”. de nervi beam, să fiu în acţiune, să nu stau degeaba. „tu aşa tînăr bei cafea, dă-ne şi nouă de-un ceai măcar”. aha. „cît?” – „cît vrei” – „atîta e OK?” – „cît vrei tu”. ce să le faci la ăştia? că dacă spui asta eşti învinut de dare de mită? păi oricum n-ai ce să le faci, că-s mînă-n mînă, dar m-am gîndit să scriu un mail la vama R.Md, aşa, pur şi simplu, să le spun că vameşul care era la serviciu ieri - pe la ora 15,30 – 16 - cerşeşte la locul de muncă şi nu te lasă să treci pînă nu-i dai „de-un ceai”. Cît am lipsit, ăsta s-a luat de K, îmbrăcată în pantaloni scurţi: „ce, rochie nu?” – „NU”. dialog.