nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

Vladimir Sorokin, cel mai cunoscut scriitor rus contemporan, mergea cu scuterul pe autostrada pustie Borovski, cînd în spatele său a apărut un tir, care a mers un timp după el. Conducea încet, pe banda din dreaptă, cu cască. La un moment dat tirul care mergea cuminte în spate a intrat în depăşire, apoi a tras brusc pe dreapta, aruncîndu-l pe autorul „Dimineţii lunetistului” - peste volan – pe asfalt. Tirul a dispărut, iar cînd Sorokin şi-a mai revenit scuterul său nu mai exista, iar el era plin de fracturi, tăiat pe faţă, casca - ţăndări... Acum, cînd scriu, Sorokin e la spital, în stare gravă, aşteptînd să fie operat.

            Ca scriitor, Vladimir Sorokin (din care am tradus, împreună cu frate-meu, trei cărţi pentru cititorii români) experimentează continuu, încercînd rezistenţa hîrtiei, e ca şi cum ar picta sau ar sculpta, cuvintele fiind pentru el ca şi culorile, ca plastilina: "Jucîndu-mă cu stiluri diferite am o plăcere enormă. Pentru mine asta e o muncă pur practică - cuvintele sînt ca lutul. Eu simt fizic cum lipesc textul. Cînd mi se reproşează cum pot să-mi bat joc în aşa hal de oameni, eu răspund că nu sînt oameni, sînt doar litere pe hîrtie", spune Sorokin în unul din puţinele sale interviuri. "Cînd mi se aminteşte de partea morală a lucrurilor: chipurile cum poţi să reproduci elemente violente sau porno, să zicem - pentru mine această întrebare e de neînţeles: toate astea sînt doar litere pe hîrtie", spune Sorokin în interviu. Doar că textele sale nu rămîn doar plăcere şi experiment şi cei care le consumă au şi alte stări & gînduri la contactul cu ele. "Nici pînă acum nu pot să înţeleg de ce ceea ce fac eu mai place şi altcuiva", zicea Sorokin. Că plac e OK, dar acest scriitor are foarte mulţi duşmani şi asta doar pentru că scrie. Super romanul său "Grăsimea albastră" este considerat de multă lume o carte scandaloasă, best-seller ars - la propriu - în Piaţa Roşie de comunişti şi în faţa Marelui Teatru de către membrii "Celor care merg împreună", organizaţia tinerilor scriitori susţinuţi de Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, "colegi de arme" cu care s-a judecat în problema copyright-ului, proces pînă la urmă… pierdut de Sorokin şi de editura la care şi-a publicat scrierile.

            Avea Ala Pugaceva – înainte de 1989 - un cîntec în care implora să nu se tragă în pianist. Problema e că „pianistul” e în pericol şi acum, în mileniul III, şi nu numai în lumea din care se trage Salman Rushdie, ameninţat cu moartea pentru artă, nu numai în partea lumii în care a scris Soljeniţin şi Paul Goma. „Pianistul” este tot mai des ameninţat şi aici şi acum (şi acum nu vorbesc de ameninţarea „de stat”, instituţională, ca CNA-ul, de exemplu, programat anti-exprimare liberă); am prieteni scriitori, cîntăreţi şi artişti plastici ameninţaţi în permanenţă (sau periodic) pentru că... scriu, cîntă sau pictează. Înţeleg că „Greierele şi furnica” e o fabulă universal valabilă, din care oamenii înţeleg că „greierele” face „rău” pentru că „face frumos” şi de aceea n-are dreptul la existenţă, trebuie pedepsit. Oameni buni, este absolut normal ca greierul să cînte, scriitorul să scrie, pictorul să picteze, actorii să joace în piese de teatru şi film, brutarul să coacă pîine, şoferul să-şi conducă maşina, adică fiecare să-şi facă meseria. Nu trageţi în pianist, mai bine ascultaţi-l, nu trageţi în brutar, mai bine apreciaţi-i munca, bucuraţi-vă de cîntecul greierului, nu-l puneţi să facă pîine, că s-ar putea să vă stea în gît.