nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

Dacă mergi zi de zi într-un mijloc de transport în comun n-ai cum să nu observi că temele se cam repetă, oamenii vorbesc în general despre aceleaşi chestii şi se comportă la fel. Nu există autobuz, troleibuz, tramvai, oricît de plin, fără o cetăţeancă (grasă, de obicei, şi încruntată) care stă pe scaunul din dreapta, blocîndu-l pe cel din stînga. Scaunul de la geam e liber, lume multă, dar nimeni nu încearcă să intre acolo. Dacă îndrăzneşte, totuşi, cineva (vreo femeie bătrînă sau însărcinată, de exemplu), cetăţeanca se uită foarte urît la... nesimţită. Şi mai enervant decît acest personaj comun este ăla (sau aia) care vorbeşte în continuu, şi – fireşte – foarte tare. De obicei se discută politică. Cel mai des auzi că (da, ai ghicit) înainte, pe timpul lui „Ceaşcă”, era mai bine şi toate alea, că avea tot omul serviciu şi unde locui ş.am.d. Apoi se înjură cu mare poftă clasa politică actuală, dar şi cei de pînă acum, începînd cu Ilici, de care se trece repede şi de obicei tre să ies cînd încă nu se termină tema „ţapu’ Constantinescu huo” sau se trece direct la Băse & co (blonda de la Cotroceni, Franky, dragă Tări, Poponel, Jiji, Vadim, care-este...). Al doilea subiect întors pe toate feţele e... banul. Poate că nu te-ai aşteptat la asta, dar se vorbeşte foarte mult de bani. Şi despre sume foarte, foarte mari. Auzi că în spatele tău doi povestesc despre un prieten comun care, băi, e mai bogat decît Becali, păi ăsta are şi-şi permite, şi deţine şi întreţine şi că, mai ţii minte, era cel mai prost din curtea şcolii, „îţi aminteşti ce mişto făceam de el în şcoala generală, hă-hă”? Îi vezi cînd coboară, îmbrăcaţi de la second, încă tineri sau deja bătrîni, dar toţi au o cunoştinţă cu foarte mulţi bani care face şi drege. Se vorbeşte f. mult şi despre viaţa cotidiană, existenţialul fiind tema de care se fuge, dar la care oricum se ajunge, dacă mergi mai mult de o staţie. Că... ce-ţi mai fac copiii? A, chiar aşa? Vai. Că trăieşti ca să munceşti şi munceşti doar pentru ca să-ţi plăteşti întreţinerea. Că statul. Că ţara asta. Că „salaru”. Că vecinii. Că afaaarăăă! Înainte era mai bine, afară e mai bine. Că munceşti mult şi „afară”, dar pe bani, nu pe nasturi, ca aici. Aseară, întorcîndu-mă de la serviciu, se vorbea despre viaţă şi moarte. Unul venea de la mormînt, OK, dar era... mormîntul lui. Că îşi îngrijeşte mormîntul, pune flori pe el, că după ce te duci dincolo nu se ştie dacă va mai avea grijă cineva de mormîntul tău, aşa că are el acum grijă, cît mai e aici, că „acum trebuie să ai grijă de viaţa de dincolo”... A, da, se vorbeşte, dar tot mai puţin, despre fotbal, despre femei, mai ales din alea, ştii tu, se povesteşte autobiografia; dacă te prinde unu’ şi începe să-ţi povestească despre el şi începe cu perioada lui de glorie şi nu eşti prozator ca să-l faci personaj fă-te că trebuie să cobori la prima staţie.