nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

Am văzut la comentariile de sub textele mele din „Flux” că scria cineva că ar vrea să scriu şi despre problemele din R. Moldova, nu numai despre ce se întîmplă în România, fie şi cu românii născuţi în Basarabia. În weekend am fost o fugă pînă acasă, la părinţi, şi prietenii mă întreabă – tradiţional - „cum a fost? Schimbări ceva se simt în aer...?” Nu... Adică... da, cumva. E vorba în primul rînd de vămile frăţeşti dintre cele două ţări-surori cu poduri de flori. Acolo-ţi piere cheful de tot şi de toate, şi dacă la dus dorul de ai tăi şi de casa părintească, de acasă te ajută să suporţi umilinţele vameşilor şi să depăşeşti situaţia penibilă, incredibilă, insuportabilă, inumană, inacceptabilă..., la întoarcere îţi pierzi subit răbdarea şi simţul umorului, pofta de (aşa) viaţă şi cheful de R. Md. Ce s-a schimbat faţă de data trecută? Modul de a ţi-o trage, de a te curăţa de bani, puţin cîte puţin, dacă n-au cu ce te agăţa, şi cît mai mult, cît ai – dacă, de exemplu, ai cu juma de litru de vin mai mult (limita – 2 litri, de parcă n-ar fi vinul făcut de mamă-ta şi taică-to, ci ar fi vinul lu’ mă-sa). Nu vorbesc de taxele legale, absurde şi ele, evident, ci de modul de operare al vameşilor. Înainte de a intra în vamă am stat de-am înnebunit în rîndul de la barieră, unde ar trebui doar să-ţi verifice numărul şi să te lase să intri în vamă (sau nu). Dar treceau – pe lîngă noi, cei din rînd – doar cei cu pile (toţi cu numere de R. Md), în rest – intra doar cîte o maşină, foarte, foarte rar, restul eram nevoiţi să aşteptăm pînă organele îl lucrează „cum trebuie” pe ăla dinainte. Cînd intrai, după controlul „care este”, cu toate genţile scoase din maşină (cînd îmi umbla prin genţi i-am zis să aibă grijă, că am... un cactus), cu verificarea numărului maşinii sub scaune şi la caroserie şi la motor şi cu întrebări hître, răutăcioase şi jignitoare, care nici nu mai contează (pentru că şi că şi că), vine tradiţionalul „dă-mi de-un ceai”. Dacă intri în vama md-ro cu maşina, fără „ceai” n-ai cum să treci mai departe. Fără „ceai” vameşii md nu ar fi destul de vameşi, ar fi luaţi de fraieri de ceilalţi colegi ai lor, probabil. Cînd intri în Moldova plăteşti toate taxele alea, de intrare-ieşire, staţionare pe teritoriul ţării, deparazitare, anti-gripă aviară, taxa verde, albastră, galbenă, roşie, tricoloră, bicoloră, pentru aerul curat de pe lîngă Nistru, pentru pace, pentru literatură, pentru frumuseţea fetelor nemăritate, pentru înţelepciunea femeilor proaspăt divorţate, pentru rezistenţa la băutură a foştilor colegi de clasă, pentru pămîntul primitor care îi găzduieşte aproape gratis pe strămoşi, pentru norii albaştri care ne încîntă atît de aproape de pămîntul patriei în care dacă arunci un cartof ies nouă, dacă arunci nouă – ies 99 şi dacă o cioară rătăcită scapă o nucă răsare copacul vieţii şi dacă te împiedici cu bocancul în pămînt – izvorăşte pe loc o fîntînă cu apă vie. Pe lîngă toate aceste taxe legale încep şmecheriile. Cîte zile stai? Mîine, poimîine mă întorc, trei zile. „4, deci”. „3” – „3, 4, ce importă?”. OK, nu contează, 3, 4, tot pe-acolo. Data trecută am plătit „pentru pisică”. Le-am spus că n-am pisică, apoi – n-am văzut niciodată un medic veterinar, şi trec prin vămile astea minunate de 12 ani. Treacă-meargă, plătesc şi taxa pentru pisica inexistentă sau măcar invizibilă. Acum am aflat că maşina noastră de 4 locuri e microbuz. Tipa de la casă zice că ea nu e vinovată, dar asta e taxa pentru microbuz – dublă (şi nu-ţi dă nici o chitanţă, normal). Degeaba-i arăt certificatul maşinii, unde scrie „4 locuri, 2 – în faţă, 2 în spate”, dacă-i microbuz – asta e taxa. Am lăsat mita (obişnuită şi obligatorie) de ceai, am urcat (cu pisică cu tot) în „microbuz” şi am trecut în vama românească. Am fost acasă, am văzut-o pe mama. Dacă ar accepta să vină la noi – nu m-aş mai întoarce. Doar pentru a îngriji mormintele familiei – uite că apar imediat motive... Gînduri cu gripă aviară, chiar şi după o simplă vizită, nu trebuie să locuieşti acolo ca să te îngrozeşti/gruzeşti. Noroc că m-am trezit repede la (altă) realitate. Dimineaţa autobuzul care mă duce la serviciu n-a venit la ora cînd scrie pe stîlp, a sărit peste o rută, (aproape) ca de obicei, apoi n-a venit deloc ăla care trebuia să mă ducă la spitalul unde trebuia să-mi fac analizele alea prenupţiale. N-au venit trei rute consecutive, m-am dus pe jos, deşi am abonament pe toate liniile. Medicul mi-a luat mai mult de 10 % din salariu pentru analizele pe care nu le-a făcut, scriind în maximum un minut două fiţuici pe care şi-a pus ştampila şi pa, ţi-o faci cu mîna ta! Tot mai bine medic decît profesor, am zis. Urăsc RATBV-ul! Din toată fiinţa. Urăsc vameşii! De pe ambele maluri ale Prutului, dar pe ai noştri – mai cu suflet şi mai cu scîrbă. Că o au, leafa, mică? Dar noi, ce vină avem noi?