nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

Mituri literare: scriitorul alcoolizat,

anchetă de Cătălin STURZA

 

Cătălin STURZA: Unul dintre miturile istoriei literare este acela al legăturii dintre alcool şi creaţie. Şi opiumul, şi cocaina, şi LSD-ul şi alte stupefiante au colorat, într-un moment sau altul, orele creative ale scriitorilor, ba unele stimulente s-au asociat în mod predilect anumitor curente, cum ar fi avangardismul sau mişcarea hippie. Însă alcoolul este, de pe vremea lui Homer, omniprezent. Înlesneşte chemarea Zeului, înveseleşte muzele sau dansează pe mese, în locul lor. Dă frâu liber ideilor, elevează sufletul şi-i conduce poetului mâna spre stihuri inspirate. Sau îl înfundă în vreo speluncă, alături de o comunitate întreagă de artişti melancolici, supăraţi pe lumea care nu le recunoaşte geniul şi opera.  

Mihail VAKULOVSKI: Legătura între alcool şi creaţie e ca legătura între sport şi doping. În ambele cazuri, însă, depinde de educaţia şi de mentalitatea şi de biografia şi de organismul fiecăruia. Îmi amintesc cum campionatul de fotbal al URSS era dominat clar de „Spartak” din Moscova, aşa cum în campionatul României nimeni n-avea nici o şansă în faţa Stelei. Doar că la un moment dat s-a ridicat foarte tare o echipă din „provincie” – Dinamo din Kiev. Ucrainenii jucau foarte bine fotbal, dar şi fotbaliştii au crescut foarte tare într-un timp record, şi la figurat, şi la propriu – ai fi zis că chievlenii îs – toţi ca unu’ şi unu’ ca toţi - cel puţin atleţi, dacă nu culturişti. Moscoviţii i-au învinuit pe chievleni de practici dubioase, iar tînărul (pe atunci) Valeriy Lobanovsky a răspuns că e vorba de simple vitamine şi de un program de computer cu ajutorul căruia se lucrează la tactica echipei. Vă amintiţi de gimnastele din fosta RDG? Păi, erau ambigene, semănînd un pic şi cu fotbaliştii lu’ Dinamo Kiev. Şi ele au fost bănuite de dopaj, iar acum se ştie că şi acei fotbalişti de la Dinamo Kiev şi gimnastele din lotul naţional al RDG foloseau stimulente serioase pentru a atinge acele culmi nebănuite. Chiar în zilele astea atleta americană Marion Jones, cîştigătoare a trei medalii de aur şi două de bronz la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, a fost condamnată la şase luni de închisoare pentru că a minţit judecătorul în privinţa folosirii substanţelor dopante. Diferenţa dintre sportivi şi artişti e că la sportivi „stimulentele” sînt interzise prin lege, iar în cazul artiştilor nimeni nu are dreptul să-ţi ceară socoteală cum a fost posibilă crearea unei opere de artă. Adevărul e că artiştii au nevoie de stimulente, fie că e vorba de o muză (sau mai multe), alcool, dulciuri, cafea, ceai, peisaje, frumuseţi sau mizerii de tot felul, imaginare sau existenţiale, alte texte sau alţi creatori...

 CS: Credeţi în mitul scriitorului alcoolizat, care nu poate să aranjeze trei cuvinte pe pagină fără ajutorul rachiului?

MV: Nu, e doar un mit. Dar aici – iarăşi – depinde de stilul şi de organismul fiecăruia. Cunosc scriitori pe care nu i-am văzut niciodată treji, ceea ce mă face să cred că şi cînd scriu sînt la fel de tulburi, dar cunosc şi scriitori care nu beau deloc (poate se droghează sau poate că-s bolnavi sau poate că au avut o traumă în copilărie legată de alcool şi urăsc aburii bahici sau poate că au o viaţă sportivă, n-am de unde să ştiu).

 CS: Ar putea alcoolul să fie responsabil pentru un număr respectabil de capodopere, în cazul scriitorilor a căror dependenţă de alcool este cunoscută (Edgar Allen Poe, William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, Marguerite Duras, Kingsley Amis, Stephen King, Venedict Erofeev – majoritari, în listă, sunt prozatorii americani)?

MV: Nu cred. Majoritatea consătenilor mei au băut în viaţa lor mai mult decît au consumat toţi cei enumeraţi mai sus la un loc, dar asta nu i-a făcut să scrie ceva OK, din contra – pe unii i-a înfundat într-un anonimat fără ieşire, deşi în tinereţe au fost mai mult decît „speranţe”!

 CS: Alcoolul este un stimulent pentru scris sau o evadare, atunci când inspiraţia refuză să apară?

MV: Habar n-am. Alcoolul nu e teoria literaturii ca să fie stimulent pentru scris, şi nici un zbor în Cosmos ca să fie evadare. Mai depinde şi cu cine se combină. Pe Venedict Erofeev l-a ridicat peste Piaţa Roşie, direct în vîrful piramidei istoriei literaturii, pe Yuri Gagarin l-a băgat în pămîntul care „nici nu vă imaginaţi cît de frumos e de sus”.

 CS: Cârciuma şi alcoolul au jucat un rol fast sau, dimpotrivă, au avut un efect dezastruos în cazul scriitorilor români, în special de la generaţia ’60 încoace? Mai frecventăm încă tradiţionala boemă alcoolică, a lui Nichita Stănescu and co?

MV: Da, bodega Muzeului Literaturii Române din Bucureşti e mereu plină de scriitori, ca şi bomba de la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. Circulă multe istorii despre scriitorii alcoolici de pe ambele maluri ale pîrîului tricolor, nu ştiu însă să existe texte foarte bune scrise la beţie, nu zic că n-ar exista, dar nu ştiu de existenţa lor. Pregăteşte Ion Mureşan un volum în versuri despre scriitorii alcoolici, din care am citit vreo două poeme publicate în presa culturală şi am auzit cîteva la festivalurile de poezie şi cred că va fi o carte foarte tare.

 CS: Consideraţi că alcoolul şi creativitatea sunt, în ultimă instanţă, de neseparat?

MV: Încerc să n-am nici un fel de prejudecăţi în legătură cu scriitorii. Scriitorii sînt foarte diferiţi, mai ales cei care mă interesează, şi e greu să-i judeci la grămadă. Însă ar fi destul de trist dacă alcoolul şi creativitatea ar fi la fel de inseparabili ca Ilf şi Petrov, fraţii Grimm, fraţii Karamazov sau Veronica Micle cu Eminescu ori Caragiale. Dar, totuşi, nu e chiar atît de trist pe lume.

 CS: Un scriitor fără excentricităţi şi vicii, un pic burghez şi prea la locul lui, nu e scriitor?

MV: Un scriitor e scriitor oricum ar fi el în viaţa de zi cu zi. Prefer scriitorii cu biografii interesante şi furtunoase, dar un scriitor poate să fie foarte liniştit în aparenţă, şi să aibă o viaţă interioară deosebit de intensă... şi invers. Serghei Esenin a avut o viaţă super aventuroasă şi foarte belicoasă, dar poeziile sale sînt duioase, frumoase şi limpezi ca apa de la izvorul de pe Tîmpa. Vladimir Sorokin e un tip simpatic şi familist, foarte civilizat, calm şi chiar timid în viaţa cotidiană, dar beletristica sa depăşeşte orice limită.

 CS: Vă ajută alcoolul să vedeţi altfel lumea, când vă aşezaţi la masa de lucru? Vi s-a întâmplat să constataţi că ceea ce scrieţi e vâscos şi nedigerabil, în absenţa lui?

MV: Nu ţin minte să fi scris vreodată după ce am băut alcool. Eu cînd beau – beau, cînd scriu – scriu, mie alcoolul îmi mîngîie alte simţuri decît pana-pixu’-tastatura. Însă alcoolul – în colaborare cu altele – are puterea să-mi aducă imagini pe care le pot folosi mai tîrziu. Veneam de la un eveniment muzical organizat de revista noastră, mergeam pe jos, treceam dealul (str. Dobrogeanu Gherea) din centru spre Răcădău, ningea foarte frumos, cu fulgi mari şi pufoşi, aer rece şi curat, eram singur, doar eu şi umbrele mele, mă gîndeam la ale mele cînd am început să lucrez un gînd care a ajuns: „umbrele noastre sînt cei de pe lumea cealaltă / care ne iubesc”. Nu l-am scris cînd am ajuns acasă şi nici în a doua zi, dar cînd mi-am amintit de el am făcut existemul nu mă lăsa-n urmă, umbră: „mă întorc din oraş / pe sub munte / admir zăpada / şi mă gîndesc la tata // umbrele mă înconjoară / umbre pe zăpadă / umbre prietenoase / umbrele mele / merg lîngă mine / umbrele mele / merg cu mine /

vorbesc cu tata / cu bunica / cu bunicul / te iubesc tată / nu cred că ţi-am spus asta / vreodată

mi-e dor de tine şi te iubesc // umbrele noastre sînt cei de pe lumea cealaltă / care ne iubesc / umbrele noastre sînt cei de dincolo / care ne ghidează prin viaţă / umbrele noastre sînt / sufletele noastre // uită-te-n oglindă şi zîmbeşte-i / umbrei care te iubeşte / uită-te-n oglindă şi zîmbeşte-i / vampirului din tine // cei pe care nu-i iubeşte nimeni de dincolo / sînt

nişte vampiri”. Dacă nu beam două-trei beri oare nu-mi venea acea idee de la care s-a dezvoltat acest text? Nu se prea ştie. În schimb ştiu sigur că acest text n-ar fi putut exista fără acea plimbare, fără acea ninsoare, fără acea stare, fără umbrele care mă iubesc.