?

Log in

Foto Vlad Rotaru

December 2016

S M T W T F S
    123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Tags

Syndicate

RSS Atom
Powered by LiveJournal.com

Previous 20

Dec. 8th, 2016

Cenaklub Tiuk!

Ultimul CenaKLUb Tiuk din 2016: sîmbătă, 10 dec., ora 16:00, Lbr. Humanitas Bv

CenaKLUb Tiuk (nr. 75)
vă invită la o întîlnire cu scriitorul Andrei Crăciun,
care vine sub Tîmpa cu o carte de eseuri, una de poezie și una de proză:
Baricadele”, „Poezii pentru acea necunoscută” și „Pălăria albastră”.
Moderator: Mihail Vakulovski.
Lectură, dialog, autografe, concursul editurii.
Librăria Humanitas Brașov,
sîmbătă, 10 decembrie 2016, ora 16:00.
Intrare liberă, în limita locurilor disponibile
Pagina evenimentului pe fb

Despre Andrei Crăciun, în cel mai nou nr. Zile şi Nopţi, aici

Nov. 29th, 2016

foto Cosmin Bumbut

Maratonul de lectură

Abia am făcut CenaKLUb Tiuk nr. 74 (27 noiembrie),
dar urmează imediat CenaKLUb Tiuk nr. 75, vineri, pe 2 decembrie, ora 18:00, cu Radu Andriescu, la Librăria Humanitas Bv,

apoi trei lansări de carte în aceeaşi zi, sîmbătă, 3 decembrie, la Bookfest Braşov:
ora 12: Lucian Boia, „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei”, Humanitas, 2016;
ora 14: Eveniment Bob Dylan, alături de Denisa Comănescu şi Marius Chivu;
ora 17:30: Sabina Fati, „Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time”, Humanitas, 2016.

După care răsuflăm liniştiţi şi aşteptăm CenaKLUb Tiuk nr. 76, cu Andrei Crăciun, care va fi tocmai pe 10 decembrie, ora 16:00, tot la Librăria Humanitas Bv. După care sper să-mi iau o pauză de la CenaKLUb Tiuk (pînă la anu’) şi să finisez noul nr. al revistei Tiuk:)
 

Nov. 14th, 2016

VAKULOVSKI

Din jurnalul lui tata:

"24 ianuarie 2003
Omătul ne-a astupat drumul pe care călcam cînd ne duceam la şcoală şi ne găsisem altul. La ora 07:40 treceam pe lîngă Sioma Dobă şi vedem acelaşi lucru: Grişa Fîrladanu aşteaptă ca Nina să-i aducă şipul cu rachiu. Şi aşa în fiecare zi. Tolea mi-a spus că deseori la această oră el vine să-şi ia a doua porţie. Hm. Din ăştia, de-alde Grişa, sunt cei care votează la noi. Ei se pricep la oameni, la partide, ei ne înjgheabă parlamentul, ei hotărăsc ce limbă să vorbim şi cum s-o numim, ei. Ei numai în turmă fac ceva de/cu folos. Libertatea îi omoară. Nu citesc nimic, nu pot face nişte comparaţii simple, pot rezista la vreun film (la televizor) numai dacă au pe masă „inspiraţia” adusă de la Nina.
Iar cei tineri şi puternici au luat drumul străinătăţii. Pleacă în Rusia, Ucraina, România, Italia, Portugalia, Israel, Germania, Spania…
Şi în luna mai vom fi nevoiţi să votăm iarăşi. Să ne alegem conducerea locală. Sperie-l pe Grişa că X va închide „tocica” de la Nina, dacă-l alegem, şi el e în stare să-l aleagă şi pe Scarlaoţchi, numai să nu-i închidă „tocica”. "...

Oct. 28th, 2016

terminator vklvsk

Noile texte din Zile şi Nopţi Bv

editorialul, despre oraşul de sub Tîmpa, unde locuiesc din 2000, aici,

 recomandarea de carte - aici

și despre cum fu la concertul White Walls.

Lectură plăcută! 

Oct. 18th, 2016

Cenaklub Tiuk!

săptămînă cu două CenaKLUb-uri Tiuk (20 & 21 oct., LHBv)

Pe 20 oct., ora 16:30,
vă aşteptăm la Librăria Humanitas Braşov,
unde vom vorbi cu scriitorul Radu Vancu despre antologia sa de poezie, apărută în condiţii grafice excelente la editura Cartier.
Vor mai fi prezenţi şi scriitorul & directorul editurii Cartier Gheorghe Erizanu, şi scriitorii & profesorii Romulus Bucur şi Adrian Lăcătuş.
(după lansarea asta vor fi lansate, de la ora 18:00, la Centrul Multicultural al Universității, şi antologiile lui Muşina & Bodiu -
evenimentele n-o să se suprapună, fireşte, de la librărie ne mutăm, după lansarea lui Vancu, la universitate).
Linkul evenimentului pe fb, aici


Pe 21 oct., ora 18, ne vedem cu scriitorul braşovean Flavius Ardelean/A.R. DeleaNU, care acum locuieşte în Marea Britanie. Lansăm cele mai noi cărţi ale sale, "Miasma" şi „Noumenoir”, apărută, la Herg Benet, special pentru această întîlnire cu publicul braşovean. Va fi prezentă şi artista Ecaterina Boricean, care a ilustrat romanele lui Flavius, autoarea copertelor celor mai noi cărţi ale sale (s-ar putea să ne aducă şi cîteva lucrări de-ale ei).
Pagina evenimentului pe facebook

Moderator, ca de obicei, io. Vă aşteptăm cu drag (intrarea e liberă & tiuk-uită).  

Oct. 6th, 2016

vklvsk.babele

Scriitori la poliţie

În Filme-Cărţi, fragment din textul meu care a intrat în antologia "Scriitori la poliţie" (Polirom), adunată de Robert Şerban (mulţumesc!): apasă aici

Oct. 5th, 2016

Vakulovski_lchtnstn

Zile şi Nopţi Bv

Am reînceput colaborarea cu Zile şi Nopţi Braşov, unde am două rubrici - editorial şi o recomandare de carte, pe care o găsiţi la Librăria Humanitas Bv.

Textele din acest nr. (30 sept.-13 oct. 2016):
recomandarea LHBv

Lectură utilă!

Oct. 2nd, 2016

VAKULOVSKI

Tata

Azi, pe 3 octombrie 2016, tata ar fi împlinit… nişte ani (3 oct. 1949 –19 mai 2006). Tot ce am scris are legătură şi cu el, chiar şi primul existem din cartea de debut, „Nemuritor în păpuşoi”, e cu el:


* * *

Citesc poezii de-ale mele
tatălui meu.
Mai citeşte, îmi zice.
Citesc. Mă mai suportă.
Citesc. Se revoltă.
Citesc şi îi spun
că voi scrie o carte
care va face furori.
„Va face o explozie
a băşicii de spumă”,
mă încurajează tătelu.
Îi mai citesc o poezie.
Citesc şi rîd.
„Să te tratezi”,
mă sfătuieşte tata
şi eu mă retrag
într-o cameră goală,
iau pana tatălui meu
şi-o înmoi
în cerneală
neagră şi murdară.
Mă tratez.


Am scris mult despre el, inclusiv o carte doar despre el, „Totul, aproape totul despre tati”, pe care am s-o public doar după ce o să fiu cît de cît liniştit de… moartea lui… Deocamdată, ce pot să vă arăt e asta:



Paşii taţilor noştri

Tatăl nostru care eşti pe pămînt
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care eşti în pămînt
Taţii noştri

Taţii noştri s-au născut în altă ţară în alt sistem pe altă lume au trăit
Taţii noştri au avut alte vise au trăit altfel au trăit alte vise
Taţii noştri au visat să ne fie nouă mai bine
Taţii noştri au visat să ne fie nouă bine
Taţii noştri au visat să ne fie bine
Taţii noştri au visat
Taţii noştri

Tatăl nostru a fost născut în marginea asta de lume
a trebuit să trăiască în ţara asta a fost împins închis întins respins
în ţara asta
să înveţe să muncească să slujească să iubească ţara asta
ademenit urmărit jignit căutat ameninţat lovit tăiat ucis
în ţara asta

Tatăl nostru a învăţat cum e să fii tată
ne-a învăţat cum e să fii fiu cum e să fii tată cum e să fim fii cum e să fim tată
cum e să fim cum e să fiu cum să fiu
SÎNT
Tatăl nostru ne-a învăţat învăţat învăţat
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care eşti
acolo

Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri



Aş fi vrut să vă arăt multe fotografii cu tata (care e un bărbat foarte frumos şi foarte fain, filolog, profesor, sportiv, pictor), dar nu mă mai lasă livejournal (am să renunţ în curînd la el). Amintesc doar că e autorul cărţii „În gura foametei (interviuri cu supravieţuitorii foametei)”, care a ajuns la a III-a ediţie, după care s-a făcut piesa de mare succes de la Teatrul Naţional Mihail Eminescu din Chişinău, „Copiii foametei” (regizor: Lia Ţîcu). A scris şi proză, şi poezie, şi jurnal, le tot culegem, o carte de proză umoristică am publicat la Biblioteca Tiuk, "Tancuri pentru 9 mai" (unica pe care a văzut-o, dar a văzut şi coperta la "În gura foametei", el a ales imaginea), revistă unde a avut o rubrică permanentă chiar din primul nr.
Alexei Vakulovski, scriitor, tatăl lui Mihail & Alexandru Vakulovski.


 

Sep. 22nd, 2016

foto Cosmin Bumbut

antoneştene...

în ultima vreme, fiecare vizită acasă mai adună cîte-un existem. de data asta au fost două:

***

la praznicul de după înmormîntare
a venit mult mai multă lume
majoritatea mai bătrîni decît mortul
care a făcut vinul pe care aceştia îl beau
ca să-i fie ţărîna uşoară



***

mama are în roşii flori
de toate culorile
unele-i plac
iar altele nu
(„nu ştiu cum au apărut
printre celelalte”)
flori de toamnă în legumele de vară
„cînd eram tînără nu-mi plăceau”
cînd era tînără
                       mama
nu avea flori în casă
            flori în castraveţi
            flori în roşii
            flori
                     peste tot

Sep. 11th, 2016

Cenaklub Tiuk!

CenaKLUb Tiuk (nr. 67)

CenaKLUb Tiuk (nr. 67)
vă invită la lansarea cărţii
„Afganii” de Alexandru Vakulovski (Tracus Arte),
invitaţi speciali: Moni Stănilă & Cătălin Stanciu,
moderator: Mihail Vakulovski.
Librăria Humanitas Brașov,
luni, 19 septembrie 2016, ora 18:00.
Prezentare, discuţii, lecturi, dialog, concursul editurii, autografe.
Intrare liberă

Pagina evenimentului pe facebook

Interviu din carte

Pagina cărţii pe site-ul editurii

Dumitru Crudu despre carte

Sep. 9th, 2016

Cenaklub Tiuk!

CenaKLUb Tiuk (nr. 66)

CenaKLUb Tiuk (nr. 66)
vă invită la o discuție
cu Mihai Vacariu despre „Însemnări din subterană” de F.M. Dostoievski,
moderator: Mihail Vakulovski.
Librăria Humanitas Brașov,
vineri, 9 septembrie 2016, ora 18:00.
Intrare liberă

pagina evenimentului pe fb


Ediţie dedicată memoriei lui Valeriu Vaculovschi, mare cititor, fan Dostoievski (27 noiembrie 1951 - 28 august 2016)


Tatuaje
Mihail Vakulovski
„Însemnări din subterană”
„aici sînt 40 de ani de ilegalitate”

           În „Însemnări din subterană” F.M. Dostoievski creează un anti-erou, un „om în plus”, un parazit, un individ care trăieşte o „viaţă vie” („живая жизнь”), dar care vorbeşte „ca-n cărţi”, chiar dacă e conştient că „2x2=4 nu mai e viaţă, domnilor, ci începutul morţii”.
           Povestirea e compusă din două părţi, „Подполье” („Ilegalitatea”) şi „По поводу мокрого снега” („Despre zăpada udă”). Prima parte e un autoportret. Protagonistul, un tip de 40 de ani, spune că e un om bolnav, rău, superstiţios şi că-l doare ficatul, dar n-o să se ducă la medici (deşi îi respectă). Nu are de gînd să scape nici de boala de ficat, nici de răutate („Mă doare ficatul, păi să mă doară şi mai tare!”). Nu mai e activ pentru că a primit o moştenire şi înainte lucra doar ca să aibă ceva de mîncare, dar era un funcţionar sever („Eram o brută şi asta îmi făcea plăcere (…) simţeam o plăcere nestăvilită cînd reuşeam să supăr pe cineva. Aproape mereu reuşeam”). Dar cel mai supărat e pe faptul că el doar insistă să pară aşa, dar în realitate nu e rău şi nici măcar înrăit: „Nu doar rău, nimic nu am putut să mă prefac c-aş fi: nici rău, nici bun, nici canalie, nici cinstit, nici erou, nici insectă”. (Ideea transformării omului în insectă apare suficient de convingător, încît Kafka să se inspire şi să scrie „Metamorfoza”…) Naratorul se întreabă despre ce poate să vorbească un om de treabă cu cea mai mare plăcere. Răspunsul e „despre sine însuşi”, aşa că prima parte a povestirii chiar despre asta este. Protagonistul pune totul la îndoială în ce-l priveşte – se convinge că e rău, dar ştie că nu e aşa, se visează leneş, cum nu e. Se crede „mereu primul vinovat” şi, ce e şi mai supărător, „sînt vinovat fără vină şi, să spun aşa, conform legilor naturii”, care „m-au supărat toată viaţa”. Legile naturii sînt pentru el un perete în faţa căruia eşti neputincios, legile naturii sînt „precum concluziile ştiinţelor exacte, matematică. Cum ţi-ar demonstra, de exemplu, că provii de la maimuţă, păi n-ai ce să te strîmbi, acceptă totul aşa cum este (…) nu ai ce face, că doi ori doi e matematică. Spune că omul are nevoie, în principiu, de prosperitate, bogăţie, libertate, linişte etc., etc. Se pare că civilizaţia îl face mai puţin violent, mai paşnic. Dar aşa e făcut omul, încît, oricînd & oriunde, oricine ar fi el, îi place să acţioneze aşa cum are el chef, în nici un caz aşa cum îi impun raţiunea şi necesitatea. Să faci ceea ce ai chef – şi cum ai tu chef – aceasta şi este cea mai necesară necesitate. Anti-eroul e sincer, pentru că „scriu doar pentru mine însumi”, în scop terapeutic, să scape de amintirile care-l obsedează.
În partea a doua, „Despre zăpada udă”, îşi aminteşte de ilegalitatea sa din tinereţe. La 24 de ani era un fricos şi un sclav, ca orice om de treabă, zice („Orice om de treabă din timpurile noastre este şi trebuie să fie fricos şi sclav. Asta e starea lui normală. Sînt convins de asta. Aşa e făcut şi programat. Şi nu doar în timpurile noastre, din cauza unor condiţii întîmplătoare, dar, în genere, oricînd, în orice perioadă istorică omul de treabă trebuie să fie fricos şi sclav”). La muncă era singuratic, îi ura pe toţi („eu sînt singur, iar ei sînt toţi”), acasă doar citea, nimic altceva nu-l atrăgea. Dar avea nevoie şi de mişcare, aşa că noaptea se răzvrătea, intra în locuri „întunecate” („De atunci port în suflet ilegalitatea”). O dată a văzut cum unu’ a fost bătut lîngă masa de biliard şi aruncat afară pe fereastră şi a hotărît să intre, poate va fi luat în seamă. S-a oprit exact lîngă masa de biliard, iar cînd a trecut pe acolo, un ofiţer pur şi simplu l-a mutat din drum, „ca pe o muscă”. Asta a fost jignire maximă pentru el, aşa că ani de zile l-a urmărit pe acel ofiţer, care probabil că nu avea habar de existenţa lui. A construit un plan de răzbunare publică, adică… să nu-i cedeze calea, aşa cum face de fiecare dată cînd se întîlnesc. A făcut împrumuturi, şi-a cumpărat haine noi, s-a antrenat psihic, pînă, în sfîrşit, s-a întîmplat, chiar dacă tot el a ieşit mai şifonat.
Dar perioada răzvrătirii a trecut şi i s-a făcut al dracului de scîrbă. Unica salvare era să se retragă în „ce e mai minunat şi înalt”, adică-n vise. Cînd era la apogeul viselor, trebuia să se ducă la şeful său, să-l îmbrăţişeze. Dar la acesta era cineva, aşa că şi-a amintit de un fost coleg de clasă, numai că şi ăsta avea oaspeţi – doi tovarăşi de şcoală, care nici măcar nu l-au luat în seamă („E clar că mă considerau o simplă muscă”). S-au dus la un restaurant, unde anti-eroul pică de prost. Ca să se răzbune, îi vorbeşte „ca-n cărţi” unei fete, Liza, deschizîndu-i ochii în ce mizerie se află. „Însemnări din subterană” e şi o satiră împotriva vieţii-spectacol, un manifest hiper-realist & filozofic pentru „viaţa vie”, pentru firesc şi natural, o dramă psihologică şi existenţială de cea mai bună calitate, care se citeşte cu maximum de interes şi acum, la atîţia ani după ce a fost scrisă (publicată prima oară în 1864, în revista „Epoca”). La sfîrşitul textului anti-eroul nostru e numit de Dostoievski „paradoxal” („парадоксалист”). Gîndirea acestui „paradoxal” e ciudată, egoistă, cinică. Creînd „Însemnări din subterană”, Dostoievski îi scria fratelui său că lucrează la o povestire care se scrie mult mai greu decît ar fi crezut, o povestire „stranie, pe un ton tăios şi sălbatic”.
           Tragismul din „Însemnări din subterană” e că acest om simplu, „în plus”, e conştient de starea în care se află, îşi recunoaşte nimicnicia, suferă din cauza asta, se învinovăţeşte şi e convins că nu are cum să-şi revină şi crede că nici nu merită să-şi revină, pentru că „nu mai e nimic sfînt”. Anti-eroul fatalist e împotriva teoriilor sociale iluministe & pozitive (de ce sînteţi convinşi că omul are nevoie doar de ce e normal şi pozitiv, se întreabă protagonistul).
„Însemnări din subterană” este un text la fel de actual şi acum, la două secole după ce a fost scris. Se pare că omul e la fel de la începuturile sale şi, în principiu, nu s-a schimbat prea mult – are aceleaşi trăiri, sentimente, necesităţi. Dar asta vedem doar dacă-i citim pe cei mai buni & profunzi scriitori. Cel mai bun scriitor rus contemporan, chiar dacă are pagină de facebook şi cunoaşte toate noile tehnologii, SF pentru contemporanii bunicilor noştri, recunoaşte că nu e mai scriitor decît F.M. Dostoievski – şi aşa e normal. Şi, dacă tot mi-am tradus nişte idei în timp ce citeam cartea, le copiez şi pentru voi: „Domnilor, să zicem că omul nu e prost. Dar chiar dacă nu e prost, e, totuşi, îngrozitor de nerecunoscător! Fenomenal de nerecunoscător. Cred că cea mai bună descriere a omului e: fiinţă pe două picioare, nerecunoscătoare”; „Omului îi place să creeze şi să construiască drumuri, asta e evident. Dar de ce omul e înnebunit după distrugere şi haos?”; „se bat şi se tot bat, şi acum se bat, şi înainte se băteau, şi de aici încolo o să se tot bată – fiţi de acord că asta e cît se poate de firesc”; „Poţi spune orice despre istoria universală, orice îţi vine în minte. Un singur lucru nu poţi spune – că e logică”; „La urma urmei, domnilor, mai bine să nu faci nimic! Cea mai bună e o inerţie conştientă!”; „Eu, poate, glumesc scrîşnind din dinţi”.

Достоевский Федор Михайлович, Записки из подполья
F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”

Aug. 24th, 2016

foto Cosmin Bumbut

Château Purcari

         Dacă vizitezi R. Moldova ca turist sau pur şi simplu vrei să-ţi cunoşti mai bine ţara, trebuie să vezi şi cramele Cricova şi Purcari. Am văzut Cricova datorită doamnei Lidia Kulikovski, directoarea Bibliotecii B.P. Hasdeu din Chişinău, înaintea lansării romanului „Biblidioteca”, şi îi mulţumesc şi acum pentru acest cadou pe care n-o să-l uit/pierd niciodată. S-a întîmplat să ajungem la crama de la Purcari chiar de ziua mea, în august 2016 (cu două zile înaintea zilei mamei), aşa că şi această vizită e un cadou, mai ales că am fost împreună cu mama, iubita, fratele şi soţia lui. Purcari este un sat vechi din raionul Ştefan Vodă, în sud estul R. Moldova, nu departe de Odesa, aşa că dacă vă duceţi (sau veniţi de) la mare – nu ezitaţi să intraţi şi pe la Château Purcari, merită! Înainte să intri în Purcari e indicator spre vinărie, apoi mergi după celelalte indicatoare, nu e ca la Pădurea de Piatră/Pobiti Kamani din Bulgaria (lîngă Varna), loc unic în lume, dar pe care-l găseşti cu greu chiar dacă cauţi exact Pobiti Kamani (are un singur semn rutier, pe la vreo 3 km de la acel monument natural excepţional, pe care l-am vizitat chiar înainte să venim la Purcari). Ei, la Château Purcari e simplu să ajungi, poate şi datorită faptului că nu e „doar” cramă de vin (istorică, din 1827!), ci şi hotel, şi restaurant. 
           Mi-a plăcut tot ce-am văzut la Purcari. Mai întîi ne-am plimbat în jurul cramei, la lacurile cu lebede şi raţe sălbatice, unde e o linişte de vis, cum e şi la viile perfect îngrijite, apoi am făcut o excursie cu degustare. Tot ce vezi e foarte impresionant, dar am avut mare noroc de ghidul Alexandru, un tînăr care cunoaşte la perfecţie istoria vinului din Purcari (şi nu numai), înzestrat nu doar cu un har crengian de povestitor, ci şi cu mult umor. Nu vă povestesc date tehnice, pentru că le găsiţi pe site: https://purcari.md/. Apropo, crama e construită – în 1827 – de călugări în formă de cruce şi s-a păstrat şi vechiul izvor, şi rezervele particulare de vin, în proiect fiind implicate mai multe capete regale – ruşi, britanici, români... Au colecţii de vinuri de la Regina Elisabeth a II-a a Marii Britanii la Casa Regală a României (da, Château Purcari e furnizorul Casei Regale a României!). Se spune că vinul e atît de bun şi datorită locului – lîngă Nistru şi Marea Neagră, pe dealuri mereu însorite, sol numai bun pentru vii. Apropo, din curtea cramei (cu teren de tenis, locuri de joacă pentru copii, terase, părculeţ…) se vede şi Ucraina, şi Transnistria.
Dacă ne întoarcem la vinuri, am degustat două feluri de vin incredibil de bune (ghidul Alexandru iar a fost la înălţimi… uluitoare), de care ne-am şi cumpărat (+ o sticlă de Purcari Icewine, vin obţinut din struguri recoltați la temperatura de -6…-8 C, Grand Prix la una dintre cele mai prestigioase competiții internaționale). Cunoaşte toată lumea Negru de Purcari şi Roşu de Purcari (vedeţi premiile cîştigate începînd cu premiul Medalia de Aur de la Expoziția Mondială de la Paris, 1878), dar acum se fac şi vinuri noi, cu etichete-picturi, picturi pe care le puteţi admira „pe viu” dacă ajungeţi la Purcari (Vinohora, Maluri de Prut…). În afară de acele picturi reproduse pe vinuri sînt expuse şi alte picturi faine, cele mai impresionante fiind tablourile lui Vasile Botnaru, pictate cu vin (una dintre ele se numeşte, foarte frumos, „Pacea are miros de busuioc”)! Un loc mai bun pentru aceste picturi nici nu există! Chiar dacă se subînţelege – mai menţionez o dată calitatea vinurilor de la Purcari (încă n-am deschis sticlele, aşteptăm o ocazie specială, că-s vinuri de sărbătoare!). Pînă ajungeţi la faţa locului, puteţi urmări activitatea Château Purcari pe pagina lor de facebook: https://www.facebook.com/purcari/

(fotografii - în următorul nr. Tiuk)

Aug. 8th, 2016

nemuritor

poezii pisicoase

De ziua pisicii, două existeme cu pisici, prima - din volumul de debut, "Nemuritor în păpuşoi" (Ed. Arc, Ch.), selectată de Şerban Foarţă pentru antologia "Mic tratat de pisicologie", a doua - din cel mai nou volum de poezie, "Riduri" (CDPL):




                                                     *
                                                  *    *



să fii mâţă să stai la fereastra apartamentului de la etajul 11
şi să priveşti în jos
să treacă doi iubiţi încruntaţi aiurea
parcul să înverzească de la ochii tăi
cu ace de ceasornic din secolul trecut
sa fie viaţă
să ştii că aşa e bine
şi să te întrebi de ce anume tu
trrrebuie să fii mâţă
să stai la fereastra acestui apartament
de la acest etaj din blocul ăsta
să primeşti kity kat carne de pasăre tânără peşte
fiert din mâna acestei apetisante codane
şi să mănânci
să priveşti în jos să fii mângâiată pe blana
de la care dimineaţa soarele îşi aprinde ţigara
să te gândeşti că peştele n-are nici sânge nici inimă
să te plictiseşti să sari pe masă pat scaun
frigider televizor noptieră
şi să-ţi vină subit să te-arunci dupa propria privire
pe care o iubeşti ca pe ochii din cap







c      a      r
           m      i      n      e

vreau un cîine
tu zici: cînd vom avea casă, iubire
şi-l vom putea ţine în curte
şi te grăbeşti la lucru
ascult russkii rock
şi ridic haltere
mă uit la filme ruseşti vechi
citesc şi traduc scriitori ruşi contemporani
te întorci obo de la lucru
cîinele nostru
şi-a aprins o marijuana
s-a ras pe cap pînă la sînge
şi aşteaptă
să ne cumpărăm casă
cu curte
motănaşul nostru toarce liniştit
în căpiţa cu fîn din casa cu grădină şi curte
şi visează că locuim la bloc şi n-avem cîine

Jul. 23rd, 2016

Cenaklub Tiuk!

CenaKLUb Tiuk (nr. 65, joi, 28 iulie 2016, ora 18:00, Librăria Humanitas Bv)

CenaKLUb Tiuk (nr. 65)
vă invită la o discuție
cu Mihai Vacariu despre „Nopţi albe” de F.M. Dostoievski,
moderator: Mihail Vakulovski.
Librăria Humanitas Brașov,
joi, 28 iulie 2016, ora 18:00.
Intrare liberă
Pagina evenimentului pe facebook

Cine vrea să citească povestirea aşa cum a fost scrisă, o poate citi - gratuit - de aici

În română vă aşteaptă la Librăria Humanitas Bv

Jun. 26th, 2016

1 iunie, ora 17, Libr. Humanitas Bv, CenaKLUb Tiuk deosebit!

Momeală pentru braşoveni - scurt fragmentiuk din „Elegie pentru uman” (Humanitas, 2016), noua carte a poetului Radu Vancu, pe care o lansăm pe 1 iulie, la CenaKLUb Tiuk!

"Nu apăruse încă Firul alb, dar știam că trebuie să apară – mi-o spusese, de altfel, Andrei Bodiu însuși, cu puține săptămâni înainte să moară; și, la puțină vreme după moartea lui năucitoare, Caius Dobrescu mi-a vorbit tulburat despre carte – care, spunea el, e cât se poate de tanatoforă, practic nu e poem, spunea Caius, care să nu vorbească, direct sau oblic, despre moarte. Mărturisesc că atunci am crezut că exagerează puțin, dat fiind contextul tragic; când ne moare fulgerător un prieten atât de drag, tindem să decodăm semne ale morții iminente în toată gesticulația lor dinainte de exitus.
Însă apoi, când am ajuns să citesc cartea, am fost și eu la fel de tulburat precum Caius de gesticulația ei funebră. Nicăieri altundeva, în tot scrisul lui, nu mai este Bodiu atât de încărcat de fluide tanatofore; avea, în viață și în scris deopotrivă, oroare de patetisme – iar unul dintre efectele acestui program anti-pathetic face ca poezia lui să fie atât de radical de- și anti-poetizantă. Spre deosebire de marii lui congeneri, în primul rând Ioan Es. Pop și Cristian Popescu, niciodată Bodiu nu atacă frontal temele mari; poezia lui va avea, cu totul dimpotrivă, o ostentație a secundarului, de nu chiar a terțiarului, a banalului & nesemnificativului – însă observate cu atâta acuitate, încât devin cumva, printr-un salt semantic arhisubtil, nebanale & semnificative în cel mai înalt grad. Remarcabil e că acest salt semantic (semantic growth, cum îi spun poeticienii) se produce în absența aparentă a oricărei figuri de limbaj, a oricărui trop; foarte aproape de „arta săracă” prin economia enormă de limbaj, înrudită de asemenea cu toate programele anti-poetice ale modernității, de-poetizată și anti-poetizată cât încape, poezia lui Bodiu nu este totuși ne-poetică. La fel de radical în denunțarea poeticității precum contemporanii lui „conceptuali” din America anilor ʹ90, Bodiu rămâne totuși (est)european prin amănuntul că nu vrea totuși să renunțe la poeticitate. O poeticitate aproape insesizabilă, fără marker-i stilistici, lipsită de orice urmă de emfază & de pathos, dar care, odată sesizată, se instilează în fiecare text, făcând-o atât de atașantă.
Să vedem însă concret, de la text la text, cum se produce instilarea acestei poeticități invizibile și fantasmatice. În primul rând, esențială e neutralitatea de ton, al cărei rol e acela de a da senzația că totul e înregistrat în priză directă, ca la Dogma 95; vocea lui Bodiu e albă (ca „firul alb”, firește), astfel încât evenimentele relatate se imprimă instantaneu și pregnant pe fondul ei, de la sine, fără nici un efort, suplinind astfel de la bun început penuria tropică. Iar eroarea inițială a cititorului e de a confunda neutralitatea tonului cu neutralitatea evenimentelor relatate; tind să cred că e o tehnică deprinsă de Andrei Bodiu de la Mircea Ivănescu – și, în orice caz, la fel a pățit și Mircea Ivănescu, unii critici grăbiți au crezut (și au scris negru pe alb) că în poezia aceea lipsită de pathos nu se întâmplă nimic. La fel și la Bodiu, impulsul inițial e de a crede că firul alb al tonului înfășoară non-evenimente – dar, citind lent textele, vezi că întotdeauna se întâmplă de fapt ceva straniu în ele; iar dacă vocea nu insistă cu pathos asupra stranietății, aceasta se face, cumva bizar, și mai stranie. Iată, de pildă, primul poem, cel care dă și titlul volumului – e despre trei oameni care vorbesc singuri în public, un bărbat tânăr, o femeie fardată între două vârste și o fată vorbind la propriu cu pereții: „O fată care spune tare / Unui perete: ‘uimește-mă!’” (Firul alb). Ai tendința de a da pagina – dar, chiar în vreme ce o întorci, îți aduci aminte de acele versuri ale lui Mazilescu cu pereții care vorbesc când se întâlnesc la colț – iar acele versuri, știi bine, sunt de fapt din Salinger – iar poemul lui Bodiu se face deodată intertextul unei literaturi sapiențiale (fiindcă și Mazilescu, ba chiar și Salinger, pretinzând că sunt joculari, vor de fapt să treacă mesaje profund pedagogice). Atâta doar că la Bodiu dimensiunea sapiențială e complet amputată; poemul se încheie sec: „Un fir alb subțire desparte lumea în două”. Și nici o propoziție de înțelepciune nu mai urmează, nici o imagine nu contrage în ea morala fabulei. Ceea ce te face să recitești înciudat poemul, să cauți unde se ascunde sensul acela neliniștitor pe care-l simți, dar pe care nu-l poți prinde de (din nou!) nici un fir – fiindcă firul acesta, sensul acesta, e la fel de alb ca fondul peste care se suprapune.
Consider o mare calitate a acestei poezii brevilocvența ei radicală; dar și un mare risc – fiindcă cititorul grăbit, sau pur și simplu fără o vedere prea bună, ar putea crede că ceea ce se vede atât de greu de fapt nu se vede; că ceea ce se retrage atât de pasionat și programatic din lume de fapt nu există. E un risc pe care Bodiu și l-a asumat conștient, bănuiesc; iar câștigul în subtilitate al poeziei lui a avut drept efect imediat o complicare a lizibilității ei. So it goes: când ceva se câștigă, întotdeauna altceva se pierde. Și vițăvercea.
Nu altfel se întâmplă în alte poeme care istorisesc întâlniri bizare; precum, de pildă, 23 aprilie 2010, în care se relatează pe același ton neutru, sec, un simili-reportaj a două întâlniri imposibile – una cu Gheorghe Crăciun (care la acea dată era mort de mai bine de trei ani) și alta, strict onirică, cu propriul socru. Iată încheierea poemului: „La ore diferite la / 4 şi la 3 m-am întâlnit cu socru-meu şi cu George nu / Ştiu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine.” Finalul cade abrupt ca firul de plumb (oare o fi existând plumb alb?) peste istorisire, fără să încerce să scoată din ea un sens superior, dar în același implicând o discuție despre relația cu ființele absente – se poate așadar comunica cu ele? Pot ele decide dacă și când să se întâlnească cu noi? 99 la sută dintre poeți n-ar fi rezistat să deschidă discuția înspre acea zonă probelamtică; Bodiu face parte dintre cei 1 la sută care știu cum să procedeze pentru ca, închizând această discuție, s-o deschidă de fapt în subtext. E, din nou, un procedeu al aceleiași poetici retractile, brevilocvente, intens reținute care caracterizează tot scrisul lui Bodiu.
Și pe care o regăsim și în poemul Lângă gara Predeal: „Lângă gara Predeal o femeie / Cu basma pe cap şi / O pungă în mână merge / În patru labe. (…) Peste vreo lună când trec prin Predeal / Ea e la începutul drumului / Gheaţa s-a topit punga albă joacă în vânt ca / În American Beauty.” Nici o insistență asupra neverosimilității absurde, dar pline de un sens imediat exploatabil, a scenei; Bodiu preferă să lasă zăcământul poetic așa, în neexploatare, rămânând cititorului să vină cu utilajele de forare și extragere a poeticității. E, cum altfel, mai puțin spectaculos – dar mult mai atașant. Bodiu procedează prin juxtapunere, rămânând cititorului să pună în succesiune poetică ceea ce poetul face să coexiste. 
Tot prin juxtapunere e construit și poemul Liebe; avem aici trei instanțieri, trei instilări în real ale iubirii – afișul din Sebastian Platz cu ultimul film al lui Haneke (în afiș apare cuvântul Liebe), un cuplu în care el e alcoolic iar ea îl roagă să nu mai bea, și un alt cuplu din autobuz, o doamnă atinsă de vitiligo îndrăgostită lulea de „Un chel cu ochii bulbucați / Cu o șapcă albastră pe / Cap”. Nici un comentariu din off, nici o intervenție naratorială care să gloseze, să facă marginalii și distinguo-uri. What you see is what you get; și mirabil e că, primind atât de puține mură-n gură, cititorul se întoarce iar și iar, pentru a-și procura singur ceea ce autorul refuză să-i ofere. În poezia lui Bodiu nu are căuta cititorul care nu pune de la sine; mai exact, care nu are ce pune de la sine. E o poezie pentru cei cu exces de inteligență & imaginație; și, de asemenea, pentru cititori energici, hiperkinetici, care de dragul poeziei sunt gata să facă mereu mișcare pe marginea poemelor.
Să trecem totuși și la poemele tanatofore propriu-zise. Sunt atât de asertive, atât de strict enunțiative, încât nici nu e prea mult de comentat. În cele mai dure dintre ele, moartea nici măcar nu e numită. Spun „dure”, fiindcă vorbesc despre moartea celor dragi; însă „vorbesc” e doar un mod de a spune, fiindcă tocmai ăsta e programul lor – acela de a nu vorbi despre un eveniment atât de devastator & revoltător. Iată, de pildă, fără nici un comentariu de prisos, câteva astfel de decupaje, vorbind despre moartea tatălui: „Oricum numai ele [animăluțele de pluș, n.m.] îl mai / Pot vedea pe bunicu.” (Un ursuleț cu picioare subțiri și burta mare); „Două pere lipite de-un / Măr în şură ca-ntr-un / Tablou de Theodor Rusu sau / Dumitriu la // Intrare câteva ferestre stivuite / Urme ale socrului meu. / Tudor aleargă găinile printre / Urzici sînt trei mă întreabă / Care e şefa cine conduce / Alege găina roşcată / Fuge / Pe jos fructe de tot felul / Urzici / Urme ale socrului meu” (Două pere lipite de un măr). O vorbire atât de intens reținută despre moartea celor dragi n-am mai întâlnit decât la Dumitru Crudu, în Eșarfe în cer. Iar a vorbi atât de extensiv, dar atât de reținut despre moarte arată, cred, nu o teamă, ci un dispreț devastator pentru moarte, care nu merită nici măcar numită.
Există, apoi, un alt fel de moarte despre care vorbesc poemele de aici ale lui Bodiu – o moarte cumva impersonală, a unor oameni pe care nu i-a cunoscut, dar a căror prezență îi e cumva mediată cultural; iată-l, de pildă, gândindu-se la moartea cerchiștilor în pușcăriile comuniste după ʹ47: „trec / Pe lângă Butoiul de aur unde / Dragoş mi-a spus că / Beau cerchiştii mă gândesc la pozele lor / De grup la pălăriile care s-au făcut / Zob până numeri la 47” (Placă pe zid; poză de grup). E un fel de moartea istoricizată, o funcție plină de răutate a Istoriei care distruge nu individual, ci în grupuri și în hecatombe.
Însă nu e nevoie de circumstanțe din acestea tragice pentru ca moartea să se instanțieze; ea apare până și la supermarket, în timpul celui mai vital act, acela al nutriției: „Stăm pe nişte scaune înalte de sârmă şi / terminăm de mâncat. / Tu un dublu cheesburger / eu cele cinci aripioare. // Discutăm despre cât de greu se găseşte astăzi / Un loc de veci. // În spatele tău în faţa mea / Se întinde cât vezi cu ochii / Carrefourul.” Nu-i de mirare că, având atâta moarte pe cap, oamenii lui Bodiu de aici nu mai sunt „obosiți”, precum în volumul anterior, ci „Depresivi. Nevrotici. / Uitând să trăiască.” (Depresivi. Nevrotici). Într-o astfel de lume, nici măcar moartea & sinuciderea nu mai sunt ce-au fost: „Am văzut inelele lui Sissi figura ei de zână figura / De zână a lui Romy Schneider trecând prin / Toată povestea avea un aer trist şi kitsch / Cu morţi şi sinucideri din / Timpul unei lumi fericite.” (Viena copiilor (IV)). Iar singura ocupație care mai face ceva sens e recensământul morților: „Azi am rememorat / Morţii am numărat până la trei. // Am vorbit apoi despre / Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviţi” (Primăvară timpurie). În fine, într-o astfel de lume, rarissimile imagini „poetice” care apar (dacă sunt vreo trei-patru în tot volumul) capătă consistența & intensitatea unor adevărate barocării – precum în acest poem intitulat Philip Seymour Hoffman: „Purtai şapcă şi ochelari în seara aia. / Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr.”
Pe cât de tanatoforă, pe atât de reținută în gesticulația poetică, Firul alb e cartea unuia dintre poeții care au dus programul „artei sărace” până la ultimele lui consecințe. Așadar, poemul unuia dintre cei mai curajoși poeți de după 1990"... 

Jun. 8th, 2016

Cenaklub Tiuk!

Dan Perjovschi despre cooltura subtîmpitorească

Începe aşa:

"Pentru mulți ani, Brașovul a fost pentru mine locul unde stătea trenul juma’ de oră de-aveam timp să fug să-mi iau apă și eugenii. Pe urmă m-a invitat Mihail Vakulovski să țin o prezentare la Rockstadt și totul s-a schimbat. Mihail e scriitor și conduce revista online Tiuk!, la care cu onor am făcut desene ca să fiu cu un picior în mainstream-ul cultural (22-ul Gabrielei Adameșteanu) și cu unul în alternativa lui. Adică la o publicație literar-voluntară unde publică cei mai răi - în sens bun - scriitori contemporani. Mihail împreună cu Carmina și Alexandru sunt o forță a naturii de pe malul ăsta și celălalt al Prutului. Eu am o slăbiciune pentru scriitori, dar poate și „vski”-ul ăsta ne-a adus împreună (deși al meu e fără k).

Ia imaginați-vă un club cu pereți negri unde se cântă rock greu și la greu și care, pentru niște ore, devine loc de lansare de cărți sau discuţii sofisticate despre cultură. Ha? Te pui cu scriitorii ăștia? Întâlnirile Tiuk! sunt de pomină. Am avut o sală plină ochi și, unde mă temeam eu de băieții ăia fioroși cu păr lung și bocanci cu ținte, am avut parte de un public avizat, cu care am polemizat cordial-cultural-politic niște ore bune. (Rockstad a fost unul dintre cluburile care și-au asumat condiția precară a culturii contemporane și s-a închis preventiv imediat după Colectiv. Acum aflu că s-a redeschis mai mișto și fără buline. Le urez lui și serilor Tiuk! la mai mare.)"

Continuarea aici

Jun. 4th, 2016

terminator vklvsk

MUHAMMAD ALI (traducere veche din "100 de sportivi")

Muhammad Ali

(născut în 1942)

            Parţial show man, parţial manager, dar un campion integru, Muhammad Ali a fost în box - nu, mai exact - în univers, un adevărat simbol, mereu în fruntea fanilor săi la propriile ieşiri, şi aşa a fost şi-n anii şaizeci, şi-n anii şaptezeci.
            Apărând pe scenă într-o perioadă în care nu se prea auzea nimic despre campionii mondiali de box la categoria grea, aşa cum, de fapt, nu se auzea nimic nici despre ceilalţi boxeri, acest tânăr, care în prima parte a vieţii sale s-a numit Cassius Marcellus Clay, a demonstrat că farmecul personal atrage la fel de mult ca talentul, devenind doar în trei ani figura cea mai populară şi mai strălucitoare din lumea sportului. El avea grijă de imaginea sa exact ca un actor de carnaval şi considera că celebritatea e o proprietate personală în aşa măsură încât s-a autodefinit „Extraordinarul”, titlu pe care mulţi erau gata să-l atribuie acestui luptător, după cele două victorii consecutive ale sale asupra unui boxer care părea invincibil - Sonny Liston.
            Adăugând vitezei sale uimitoare în ring tiradele verbale, Muhammad Ali a adus în box o anumită notă teatrală, iar de la vorbăria lui continuă capetele adversarilor ameţeau la fel de tare ca şi de la pumni.
            Muhammad Ali a început să prezică finalurile meciurilor sale după ce l-a văzut pe „Minunatul George”. Eu pur şi simplu aud cum acest băiat alb vorbeşte: „Eu sunt cel mai mare luptător din lume. Sunt invincibil, nu e posibil să fiu învins. Eu sunt cel mai mare, sunt extraordinar! Eu sunt regele! Dacă acest biban va reuşi să mă bată - îmi iau zborul cu primul avion spre Rusia. Nu pot fi învins, e imposibil aşa ceva. Eu sunt cel mai mare! Când el apare pe ring, toţi încep să turbeze de răutate. Da, toţi turbează urlînd la el. Şi eu sunt în turbare. Am privit în jur şi am văzut că toţi sunt turbaţi împotriva lui”. Ali a fost iluminat de o idee: „Am văzut în jur cincisprezece mii de oameni care aşteptau ca acest băiat să fie rupt în bătaie. Şi el a ajuns la asta doar cu propria voce. Aici mi-am zis că într-adevăr e o idee eeeextraordinaaaară!”.
            Şi atunci tânărul boxer a început să se înfierbânte cu cuvinte, prezicând în ce repriză anume îl va pune la pământ pe următorul adversar din ring: „Archie (Moore) va prinde grăsime la coaste / am de gând să-l trimit la pensie / băieţi, când veţi veni la luptă, nu ocupaţi locurile dinspre ieşire / pentru că va trebui să plecaţi cu toţii acasă după a patra rundă”.
            Spectatorii încă nu auziseră aşa ceva înainte de meciuri - bravade, provocări şi laude de sine. Şi ei năvăleau în sălile în care avea el lupte la grămadă, ca să vadă cu ochii lor cum va fi domolit impertinentul. Dar, vai, scenariul se repeta de fiecare dată: după începerea reprizei anunţate dinainte, Muhammad Ali îşi punea adversarul la pământ, trimiţându-l în lumea viselor, iar el rămânea pe ring ca să se admire, până când spectatorii îşi vărsau năduhul.
            Toate la el erau bine gândite, având un sens sau o poreclă: „ursul” (Liston), „Mumia” (George Foreman), „Spălătoreasa” (George Chuvalo), „Iepuraşul” (Floyd Patterson); propriile lui manevre aveau denumiri aparte - „târşâiala lui Ali”, „vâsleşte o doză” şi „ancora-n căpăţână”. Toate aceste expresii au intrat în lexiconul acestui sport nobil cu pumnii.
            Ali devenise cunoscut pentru expresiile sale deosebit de iscusite şi potrivite. Despre Leon Spinks a spus că e atât de dizgraţios, încât „atunci când pe obrazul său curge o lacrimă, ea se sperie imediat şi se întoarce înapoi”. Când cineva l-a întrebat dacă nu se teme de Sonny Liston, Muhammad Ali a răspuns: „Ascultă-mă, un băiat negru îl sperie mult mai tare pe un băiat alb decât un băiat negru pe alt băiat negru”.
            Însă exact una dintre vorbele sale tăioase s-a întors chiar împotriva lui însuşi şi i-a luat „Extraordinarului” aproape trei ani din cariera de boxer, şi - printre altele - i s-au furat exact trei ani din perioada de glorie, când se afla în vârful formei sale sportive, al măiestriei şi al celebrităţii. Căci atunci când Muhammad Ali, tot el recrut de rând cu numărul 15-47-42- 27, a primit categoria 1-A şi ziariştii l-au întrebat ce părere are despre slujba de recrut din Louisville, el le-a răspuns: „Eu nu-s în ceartă cu Vietkongul”. Acest răspuns şi refuzul de a participa la războiul din Vietnam în perioada când trebuia să-şi satisfacă stagiul militar din convingerile sale religioase au fost suficiente pentru aprinderea unui scandal, motive destule pentru a le da ocazia bebittilor* locali, care conduceau organizaţiile de box, să-l lipsească de centura sa de campion şi i-au interzis să mai intre pe ringurile de box.
            El a rezistat, cum ar fi putut să reziste puţini, reuşind să se lupte împotriva sistemului. Cu toate acestea, Muhammad Ali pînă la urmă a învins şi Judecătoria Supremă a Statelor Unite ale Americii i-a dat lui câştig de cauză. Muhammad Ali s-a întors triumfător, în 1970, după trei ani şi jumătate, pe ring, pentru a redeveni cine a fost - neînvinsul campion al lumii la categoria grea.
            Acum Muhammad Ali a depăşit cu mult boxul, ieşind din ringul îngrădit de frânghii, devenind simbolul anilor şaptezeci - ca omul care a aruncat mănuşa sistemului şi a ieşit învingător. Cu toate că Muhammad Ali a pierdut meciul de cincisprezece runde cu Joe Frazier, meci numit „Luptă cu Literă mare”, Ali a rămas „Campionul poporului”, renume pe care l-a dus până la titlul de „Campion al lumii” în extraordinara luptă cu George Foreman - vestita „Furtună din junglă” -, care a avut loc în anul 1974.
            Şi deşi Muhammad Ali urma să se lupte pe ringurile de box încă patru ani şi să mai aibă două încercări nereuşite de a redeveni campion al lumii la grei, în ochii multora el a rămas în continuare „Extraordinarul”.


* Eroul romanului cu acelaşi nume al lui Sinclai Luis, nume care a devenit un simbol al businesmanului de vârstă medie, care nu vede mai departe de lungul propriului nas.

May. 30th, 2016

În Steaua (3) - despre „Cerul senin” de Ştefan Manasia

A apărut pe site, aici, şi nr. 3 al revistei "Steaua", în care găsiţi şi cronica mea despre „Cerul senin” de  Ştefan Manasia:
Tatuaje
Mihail Vakulovski
„Cerul senin”
Cînd voi fi mare, vreau să am muuulți copii, și pe cel
mai mic vreau să-l cheme Ștefan. De ce, tati? Pentru că
tu o să fii mort, tati. Și-mi place tare mult numele Ștefan

Cel mai recent volum de poezie al lui Ştefan Manasia, „Cerul senin”, este alcătuit din patru părţi: Enter, Aterizare forţată, Taurul mecanic şi Exit. Enter şi Exit conţin existemul Fort Mănăshtur („ceață afară, abur, broboane pe geam: / „adevărul e cerul senin”, / cum zice Nino Stratan”) – am fi tentaţi să spunem că e acelaşi poem, dacă n-ar fi datat diferit, chiar în titlurile text…elor. Primul e din 26 noiembrie 2013, iar ultimul – de pe 26 noiembrie 2015. Între ele se desfăşoară „Cerul senin”, apărut la sfîrşitul anului care tocmai s-a încheiat, 2015, la Editura Charmides.
           În „Cerul senin” poetul Ştefan Manasia îl trece pe eul său liric („Sînt un / musulman / Kenyan / de limbă / Swahili / căruia / îi este / tot mai / SILĂ / de Profet”) prin mai multe stări existenţiale contradictorii, fără să încerce să-l menajeze prea tare („Faun sau grifon din lut / mistuit de holeră – / zac în cort, vă descriu / cum a făcut și Herodot / în cealaltă eră”). Dar nu putem să nu observăm că mereu are grijă să-i dea un fir de iarbă salvator, îi întinde o mînă… cerească: mai întîi fetiţa care-l face să-şi retrăiască propriile stări din copilărie, dar şi să-l fortifice & responsabilizeze, apoi şi apare o mare dragoste, pentru care acest nou eu liric manasian ar face orice, doar ca ea să vină la el, taurul mecanic.
           Chiar din motoul grupajului Aterizare forţată vedem că eul poetic e în (mare) pericol, pentru că în casa lui s-a cuibărit „Eris, / cearta de nezdruncinat în pornirea-i / de-a spulbera un bărbat” (Eschil). El se apără cum poate, uitîndu-se la tot felul de filme, omagiind înaintaşii nemuritori (precum Ion Mureşan, „sexagenar și tînăr”), exersînd textuleţe cu forme fixe (sonete şi haikuuri), dar – mai ales – petrecînd timp (adică îmbătrînind: „Nimic mai ispititor / decît să îmbătrînești”) alături de fiica sa, Estera („Despre mica Estera tatăl ei / tastează poeme”). Deşi într-o stare extremă, la limită, salvarea nu are cum să nu vină, pentru că: „numai gîndul / că mîine, pe orice fel de lumină, vom / ieși amîndoi să construim și să demolăm, să inventăm / întîmplări, face totuși să mai găsesc ușa și cheia și canapeaua, / vidul domestic în care aparatele electrocasnice / înalță muzici spre distrugerea mea. Copiii mici sînt ca / vinul, îmi spun, cînd te văd pregătindumi salată sau / desert în crăticioare minuscule, pe iarba murdară, acolo / unde răutatea și sloiurile nu ajung, unde isteriile bergmaniene / nu mai au forță să reteze arteră după arteră”. Odată cu „Cerul senin”, şi Ştefan Manasia intră în rîndul poeţilor 2000-işti care nu mai scriu neapărat în primul rînd despre ei, ci despre copiii lor, cei mai cunoscuţi colegi de generaţie de pînă acum care i-au făcut celebri pe (sau s-au folosit de) copiii lor fiind Radu Vancu şi Dan Coman.
           Şi-n partea a treia „personaj principal” e Estera, doar că aici apare şi o poveste de iubire misterioasă şi apăsătoare, despre care Ştefan Manasia doar ne lasă să bănuim cîte ceva, pentru că şi-n această carte scriitorul clujean reuşeşte să-şi păstreze stilul la care a ajuns încă dinainte să publice. (Eu mi-l amintesc dinainte de 2000, prima oară l-am auzit citindu-şi poeziile la Festivalul de Poezie Avangardistă de la Sighişoara. Iar înainte de „Cerul senin” a mai editat Amazon și alte poeme, 2003, Cartea micilor invazii, 2008, Motocicleta de lemn, 2011 și Bonobo sau cucerirea spațiului, 2013). Cartea se încheie cu un poem sfîşietor de dragoste, care dă şi titlul părţii a treia, „Taurul mecanic”, în care eul liric o imploră pe ea să vină, chiar dacă şi dacă şi dacă şi dacă („Dacă ești tandră / sau numai o cățea cu pielea catifelată, / pe mine nu mă interesează (…) Vino, dacă ai avortat de curînd și ai nimerit / peste-un ginecolog măcelar și / vino, dacă adolescentele skinny, cu sîni ce nu vor / înflori niciodată îți accelerează / – doar privindu-le din senin – senzația de ulcer, infarct, / variolă, lepră mentală”…). Dar e un poem postmodern, aşa că nu vă aşteptaţi la dulcegării şi romantisme. La poeţi precum Ştefan Manasia mult mai importante sînt stările pe care le conţin şi le transmit existemele lor, iar Manasia ştie incredibil de bine să pună dop poemelor-sticluţe cînd acestea acaparează starea în cea mai vie formă a ei. Ştefan Manasia rămîne şi-n această carte existenţialistă un poet pur-sînge, cu cerul senin deasupra sa.

Ştefan Manasia, „Cerul senin”, Editura Charmides, 2015

May. 29th, 2016

foto Cosmin Bumbut

În Steaua (5), despre „Constelaţia fenomenelor vitale” de Anthony Marra

În noul nr. al revistei "Steaua", pe care-l puteţi citi aici, şi o cronică de-a mea:
Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Constelaţia fenomenelor vitale”

„Un semn de sens unic arăta spre cer”


           Tînărul scriitor american Anthony Marra (n. 1984) debutează la 30 de ani cu un roman despre cele două războaie recente din Cecenia, exact ca tînărul scriitor rus Zahar Prilepin (n. 1975), care, la 30 de ani, debuta cu un roman despre războaiele din Cecenia. Romanul lui Marra se numeşte „Constelaţia fenomenelor vitale” şi la noi a apărut în 2015 la editura Humanitas Fiction (după doar un an de la publicarea manuscrisului), iar romanul lui Prilepin se numeşte „Patologii” şi a fost editat în 2014 la Curtea Veche. Şi ca să avem un tablou complet, există şi o carte despre Cecenia a unui tînăr scriitor cecen, Gherman Sadulaev (n. 1973), care se numeşte „Eu, cecenul” şi care acum cîţiva ani a fost tradusă şi în română, doar că încă nu a fost publicată din motive… necunoscute (primise bun de tipar etc.). Dacă „Eu, cecenul” e un adevărat poem (asemeni capodoperei lui Venedikt Erofeev, „Moscova-Petuşki”, sau a lui N.V. Gogol, „Suflete moarte”), cărţile americanului Marra & rusului Prilepin sînt veritabile romane de război. În „Patologii” protagonist e un soldat rus din forţele speciale care luptă în războiul ruso-cecen, doar că Prilepin reuşeşte să fie echidistant şi să nu judece, iar cel de-al doilea plan, cel puţin la fel de important ca planul „de război”, e de dragoste, Egor amintindu-şi mereu de iubita sa de acasă şi de iubirea lui… patologică. Înainte să ne întoarcem la „Constelaţia fenomenelor vitale” mai amintim că toate cele trei romane au cîştigat cele mai mari premii din ţările lor (Sadulaev a fost premiat de… ruşi, habar n-am dacă există premii literare în Cecenia) şi au fost traduse în foarte multe limbi.
           Romanul „Constelaţia fenomenelor vitale” e dedicat surorii şi părinţilor scriitorului şi are drept moto ultimul rînd din „Hagi-Murat” de Lev Tolstoi („Ciulinele strivit în mijlocul arăturii mi-a amintit de această moarte”), lucrare dramatică pe care o găsim în volumul 12 (ultimul) al „Operelor complete” ale lui Tolstoi, editate de „Pravda” în 1987. („Patologii” e dedicat bunicului lui Prilepin, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial). Titlul este pescuit dintr-o carte de-a Sonjei, pe care o citeşte sora sa, Nataşa, unul dintre personajele cărţii, „Dicţionarul Medical al Uniunii Medicilor Sovietici”: „Viaţă: o constelaţia a fenomenelor vitale – organizare, excitare, mişcare, creştere, reproducere, adaptare”. Romanul nu are un personaj principal, doar poate războiul sau moartea sau pofta de viaţă, în rest – toate personajele sînt şi principale & secundare în acelaşi timp şi absolut toate sînt în felul lor nefericite şi distruse de război. Fiecare are o poveste de viaţă care ar putea fi subiectul unui roman aparte, dar aceste romane sînt ratate tot din cauza războiului, aşa cum sînt frînte şi destinele acestor personaje.
După ce ruşii (în roman numiţi „federalii”) îl iau, noaptea, pe Dokka, tatăl unei fetiţe de 8 ani, Havaa, din satul cecen Eldar, şi dau foc casei, pentru că nu o găsiseră şi pe fetiţă, vecinul şi prietenul lor, Ahmed, o duce pe aceasta la spitalul din orăşelul de alături, Volceansk. Acolo o caută pe Sonja, un medic excepţional, care a învăţat la Londra, pe care a părăsit-o cu tot cu logodnic pentru a se întoarce la sora sa din Cecenia. Anthony Marra leagă naraţiunea în jurul personajelor şi sare de la un eveniment la altul, de la o întîmplare la alta, aşa cum face şi Mircea Cărtărescu în „Solenoid”. Mai întîi povesteşte despre tatăl fetiţei, apoi despre prietenul lui, Ahmed, apoi despre Ramzan, cel de-al treilea prieten din copilărie, despre Hassan, tatăl lui Ramzan, despre Sonja, Nataşa, o vecină de-a lor şi tot aşa… Acţiunea din prezent are loc în doar cîteva zile, mai exact – cinci, în care Ahmed o duce pe Havaa la Sonja, apoi, pentru că medicul îi spune că aici nu e orfelinat, ci spital cu doar doi medici, Ahmed decide să lucreze la spital, deşi are acasă o soţie bolnavă, care nu se poate descurca fără el. În ultima zi e luat de soldaţii ruşi şi Ahmed, iar Sonja se duce la el acasă, o spală şi o îmbracă pe soţia lui moartă, îi dă lui Hassan scrisoarea pe care o găseşte sub ea şi se întoarce la spital. În rest, e trecut şi viitor. Din trecut aflăm despre copilăria celor trei prieteni, pe care i-a despărţit războiul (după ce în primul război ruşii i-au tăiat lui Ramzan boaşele pentru că nu a vrut să accepte să colaboreze cu ei, în cel de-al doilea război acesta devine turnătorul ruşilor şi-i vinde inclusiv pe Dokka şi Ahmed). Despre tatăl lui Ramzan, Hassan Gheşilov, cel care a scris „Originile civilizaţiei cecene”, din care s-a publicat doar o mică parte, restul paginilor („Patruzeci şi patru de mii trei sute treizeci şi opt de pagini. Mi-a luat cinci ore să le număr”) fiind arse cu mîna lui, dezamăgit de propriul fiu, de soartă, de editori şi de toate. Despre soarta Nataşei, care, după plecarea Sonjei la Londra, încearcă să se salveze şi să emigreze, dar ajunge prostituată în Italia. După ce se întoarce, o vreme lucrează la spital cu Sonja (unde aduce pe lume sute de bebeluşi, inclusiv pe Havaa), dar cînd redevine dependentă de droguri încearcă să fugă din nou, numai că e oprită de o patrulă rusească, comandantul încearcă s-o violeze, iar cum se termină povestea ei veţi afla dacă veţi citi cartea. O carte de debut foarte curajoasă, intensă, crudă, directă, cu personaje deosebite, cu întîmplări peste limita disperării, cu poveşti şi pilde înţelepte, bine scrisă, care chiar se citeşte cu sufletul la gură. Lectură utilă!

Anthony Marra, „Constelaţia fenomenelor vitale” (roman), Humanitas Fiction, 2015
(Trad.: Ioana Avădani)

May. 24th, 2016

Vakulovski.autoportret

"Vreau să cînt şi chiar cînt"

Azi, după a doua zi de inventar la librărie, cînd m-am întors în libertate am găsit... două cronici irefutabile la "Vreau să cînt şi chiar cînt". Mulţumesc, Anca & Cătălin

Previous 20