revista poate fi citită şi pe net,
aici
Interviu cu Mihail VAKULOVSKI
realizat de Amelia Stănescu
- Domnule Mihail Vakulovski, prima întrebare care îmi vine în minte atunci când parcurg biografia/bibliografia dvs. este: cum/când aţi avut timp să scrieţi şi să faceţi atât de multe: poezie, teatru, roman (rockman) – Tovarăşi de cameră, sute de interviuri, critică literară – Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia), o monografie consacrată lui Nicolae Manolescu, antologii - Tiuk! (antologie de proză Klu), traduceri din literatura rusă (Vladimir Vysotski, Bulat Okudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeyev, Vladimir Sorokin, Fraţii Presniakov, Nicoleta Esinencu, Venedikt Erofeev, Mihail Kononov, texte din muzica rock etc.), redactor-şef la Zile şi Nopţi, redactor la Sunete, realizator al revistei web Tiuk! şi încă altele pe care nu le mai amintesc acum?
- Dap’, la vîrsta mea unii zburaseră în cosmos sau erau deja morţi – ori şi una, şi alta… Da, s-au adunat destule, asta cam aşa e, dar le-am făcut pe rînd, „puţîn cîti puţîn”, în timp. Nu e nici un secret, dar sunt cîteva posibile explicații, totuşi: în primul rînd am moştenit calităţi care nu m-ar fi lăsat să stau deoparte – în orice domeniu aş fi activat, apoi – fac totul – mereu – cu & de plăcere, şi cînd scriu, şi cînd traduc, şi cînd muncesc, apoi – trăiesc în prezent şi cu privirea înainte, deocamdată aşa s-a întîmplat că n-am prea avut timp şi chef să mă uit în spate, nu cred că mi-am citit vreo carte după ce a fost publicată; doar dacă trebuia să fie reeditată.
- V-aţi născut în 1972 la Antoneşti, raionul Ştefan Vodă, Republica Moldova. Sunteţi absolvent al Universităţii de Stat din Moldova. La şcoală şi facultate aţi fost nevoit să folosiţi limba rusă, dar cărţile în limba română erau o adevărată sărbătoare! Vă propun să ne întoarcem în timp şi să ne vorbiţi despre primul contact pe care l-aţi avut cu literatura română. Care a fost primul scriitor român (sau prima carte tipărită în limba română) pe care l-aţi citit (aţi citit-o)? Ce cărţi (sau ce personalităţi) din România v-au impresionat mai mult?
- Hehe, am învăţat numai în limba română, ca şi părinţii şi bunicii şi străbunicii etc., doar limba rusă se preda în rusă la şcoală, dar şi aia – cu explicaţii în română, exact ca la franceză. Am folosit şi mai citesc multe cărţi în rusă pentru că aşa vreau eu, ar fi culmea să citesc scriitorii ruşi în traduceri, ştiind limba rusă dintotdeauna, apoi – şi scriitorii străini sunt traduşi mult mai repede în limba rusă, apoi cărţile ruseşti arată mult mai bine ca obiect, altfel – nu mă opreşte nimeni să nu folosesc rusa, dacă aş vrea – oricum, nu am fost nevoit să vorbesc în rusă şi nici n-am prea vorbit-o, dacă sincer, am avut o relaţie livrescă cu limba lui Dostoevski şi Sorokin.
Păi noi (eu cu frate-meu) ne-am născut în bibliotecă, practic. Părinţii noştri au o bibliotecă imensă, în care au avut mereu cărţi româneşti, chiar dacă în URSS erau mai multe cărţi ruseşti, tata a cumpărat totdeauna cărţi publicate în România de la o librărie care se numea „Prietenia Popoarelor”/Drujba Narodov, care era în fiecare oraş mai mare din URSS, inclusiv la Chişinău şi Odessa, oraşe apropiate, librării din care mi-am cumpărat şi eu multe cărţi româneşti în timpul URSS. Nu ţin minte care au fost primele cărţi româneşti pe care le-am citit, probabil că literatură pentru copii (bunica m-a învăţat să scriu şi să citesc cînd eram încă la grădiniţă). Mi-a plăcut Ion Creangă dintotdeauna, apoi – lista a fost mereu alta, cu Urmuz, Rebreanu, Blaga, Eugen Ionescu, G. Călinescu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu mereu printre ei, după care am descoperit literatura (mai) contemporană şi aici lista ar fi mult prea lungă. N-a intrat în topul meu I.L. Caragiale, pe care l-am simţit doar cînd am vizitat România, iar de cînd locuiesc aici mi se pare că exact el reprezintă România, nu mi-au prea plăcut nici Barbu, nici Bacovia, deşi i-am citit şi eram conştient de valoarea lor.
- Când aţi venit pentru prima dată în România şi ce v-a determinat apoi să vă stabiliţi aici? Cum s-a întâmplat că aţi ales Braşovul şi nu Bucureştiul?
- În 1997 am debutat cu „Nemuritor în păpuşoi”, iar prefaţa a fost scrisă de Alexandru Muşina. În acea perioadă îl consideram cel mai tare scriitor al momentului, îmi plăcea poezia lui, dar şi studiile teoretice, aşa că am hotărît să-i duc manuscrisul. Prietenul Iulian Ciocan abia se întorsese de la studii din Braşov, aşa că a zis că merge şi el cu mine şi că ne vom opri la Dumitru Crudu, un poet pe care-l admir şi acum la fel de mult ca şi atunci, deci toate s-au legat mult prea frumos, şi Braşovul părîndu-mi-se din prima un loc de poveste, aterizînd direct în Piaţa Sfatului, via Republicii – dragoste la prima vedere. Atunci am fost prima oară în România, prin 1996, iar la un curs de-al lui Al. Muşina am scris o poezie în care ziceam că aici mi-ar plăcea să locuiesc (). În 1997 am venit la doctorat, dar am avut de ales dintre multe alte oraşe, nu şi Braşovul, aşa că m-am dus la Universitatea Bucureşti, unde am făcut doctoratul cu Nicolae Manolescu, 4 ani, la zi. După absolvire am venit la Braşov ca redactor la o editură, unde m-am întîlnit cu – atunci – viitoarea soţie, braşoveancă. Ce s-a întîmplat mai departe… nu ţine de literatură, ci de biografie.
- Cum vi s-a părut acomodarea cu oamenii, locurile, mentalitatea românească? V-aţi făcut repede prieteni? Ce vă amintiţi din perioada aceea?
- V-am spus că nu-mi prea plăcea Caragiale – nu-l înţelegeam. A fost destul de ciudat să descopăr aşa zisa mentalitate românească, basarabenii se deosebesc destul de tare de românii din partea asta a Prutului. N-am venit să-mi fac prieteni, nu mă gîndeam la aşa ceva, dar, oricum, m-am împrietenit repede cu mai mulţi oameni, în special scriitori şi studenţi la Litere, cu unii ne mai întîlnim şi acum, cu alţii vorbim pe mess sau pe facebook, unul mi-a devenit naş, iar cu alţii nu ne-am mai intersectat, deşi am fost prieteni buni. Perioada bucureşteană a fost una foarte frumoasă pentru mine, studenţia are farmecul ei, indiscutabil, dar perioada doctoratului poate fi ceva de vis! Îmi amintesc cam totul din acea perioadă – de la cum am ajuns la Bucureşti (la propriu, de la drumul cu trenul la coborîrea pe peron, stare, primele impresii etc. – pe toate le veţi găsi în partea a treia a „Tovarăşi-lor de cameră”) pînă la cum l-am părăsit, totul-totul.
- În ce an aţi devenit membru al ASPRO şi ce înseamnă pentru dvs. apartenenţa la această asociaţie?
- Chiar în primele luni cînd am aterizat la Bucureşti, în 1997, am devenit membru ASPRO. Eu sunt anti-sistem, n-am vrut să intru în US (m-au făcut membru al US din Moldova fără să mă întrebe, cică dacă primeşti premiul US pentru debut te bagă automat şi-n Uniune, mi-a adus carnetul Doru, fiul lui Mihai Cimpoi, cu care eram prieteni şi colegi de cameră la Bucureşti). Poetul Alexandru Muşina, cu care în acea perioadă eram prieteni, mi-a povestit de ASPRO şi m-a îndemnat să intru în asociaţie, fiind o grupare alternativă, pe gustul meu. I-am lăsat lui Ion Bogdan Lefter, preşedintele ASPRO, cartea de debut şi o cerere şi aşa am devenit membru ASPRO. Din păcate, cred că între timp asociaţia asta de scriitori profesionişti a dispărut; oricum, cînd eram la Bucureşti era foarte activă, iar acum nu se mai aude absolut nimic de ea. Era o asociaţie scriitoricească prietenească şi prietenoasă, ne întîlneam numai la manifestări publice organizate de ASPRO, la premiile ASPRO, la lecturile de la Lăptăria Enache, de obicei la tîrgurile de carte, şi discutam numai pe teme literare, ceva borgesian sau cum ar zice Caius Dobrescu, „chestii de Dostoevski”.
- Ce înseamnă pentru dvs. a fi scriitor „profesionist”. De ce ASPRO şi nu USR?
- Nu-mi plac instituţiile statului, le evit cît de mult pot, nu mă las prins în nici un fel în mrejele sistemului, am fugit inclusiv de bursele literare – e mai igienic aşa. ASPRO e(ra) cu totul altceva, mi se potrivea din toate punctele de vedere, şi ca ideologie, şi ca mişcare, şi ca grup; de exemplu – simţeam respect faţă de membrii ASPRO (pe majoritatea îi citisem înainte să intru în grup), credeţi că membrii US se respectă între ei?
Un scriitor profesionist e un scriitor pentru care scrisul e mai mult decît un hobby. Ideal ar fi ca scriitorii să nu trebuiască să fie înhămaţi în cîmpul muncii, scrisul – sau mai degrabă literatura – lor să le asigure un trai decent, dar aici şi acum nu e posibil aşa ceva, e doar un vis… absurd…
- Aţi realizat sute de interviuri acoperind domenii diverse. Interlocutorii dvs. au fost scriitori, muzicieni, pictori, istorici, sportivi, profesori, călugări, jurnalişti, regizori, actori, scenarişti, deţinuţi politici... Cum s-a născut această pasiune de... a sta de vorbă cu oamenii? Ce vă place mai mult la un interviu?
- Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc interviuri. De multe ori, după ce citeam o carte, căutam şi vreun interviu cu autorul cărţii, asta încă din şcoală, preferam să citesc un interviu cu un scriitor decît o cronică despre cartea pe care o citisem, mi se părea foarte interesantă şi istoria din jurul cărţii, lumea care l-a făcut să scrie aşa, cum a ajuns la stilul său, cum şi-a ales subiectul ş.a.m.d. Cînd am scris teza de doctorat, despre poezia „optzecistă” („Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”), mi-am zis să-i las şi pe scriitorii analizaţi să povestească, să-i întreb lucruri pe care poate că ar fi vrut să le verifice şi cititorii cărţii de critică – aşa am adunat cealaltă carte „optzecistă” a mea - „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, care a apărut tot la Tracus Arte, tot în anul trecut, deşi erau gata-gata de vreo 10-12 ani. Apoi am făcut, într-adevăr, multe alte interviuri, cu oameni din toate domeniile. Interviurile îmi plac pentru că-s foarte vii, de cele mai multe ori sincere (oricum mai sincere decît critica literară), directe şi interesante. Cred că poţi face cîte un interviu interesant cu orice om de pe lumea asta! (e adevărat că cu unii nu merită să-ţi pierzi timpul, dar oricum poţi face un interviu bun şi cu ei).
- Cum e să faci un interviu imaginar şi cum v-a venit această idee? Mă refer la cel cu Cristian Popescu din Portret de grup cu generaţia „optzeci”(Interviuri).
- Cartea „optzecistă” de interviuri îi are protagonişti exact pe poeţii din cartea de critică, iar pe Cristi Popescu, unul din poeţii mei preferaţi din acea perioadă, nu mai avem cum să-l întîlnesc. Dar recitindu-i cărţile mi-am dat seama că el mi-a lăsat absolut toate răspunsurile la întrebările pe care i le-aş fi pus, aşa că a trebuit doar să scriu întrebările, că aveam deja răspunsurile – toate răspunsurile sunt din cărţile lui, nu sunt inventate de mine în stilul lui, cum am văzut c-au scris unii critici literari. A fost simplu, ca şi cum aş fi făcut acest interviu pe internet sau pe-un fel de Skipe atemporal. Un tînăr scriitor (poet) mi-a scris că cel mai tare i-a plăcut exact acest interviu, cu Cristian Popescu.
- În 2010, a apărut la Editura Tracus Arte Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia), iar anul trecut, volumul de interviuri cu majoritatea scriitorilor pe care i-aţi avut în vedere în studiul critic amintit. Ce v-a apropiat de poeţii acestei generaţii? În primele dvs. volume de versuri au fost identificate ecouri optzeciste (prin cultivarea minimalismului, biografismului, textualismului), mai târziu acestea s-au estompat.
- Nu cred că poezia mea a fost influenţată de poezia „optzecistă”, nici nu prea avea cum, pentru că i-am citit după ce-mi terminasem manuscrisul primului meu volum, „Nemuritor în păpuşoi”, şi „Tatuaje” şi „Odada” fiind scrise în proporţie de 60 la sută tot înainte să-i fi descoperit cu adevărat pe „optzecişti”. Dar probabil că am avut aceleaşi modele, aceleaşi gusturi, de multe ori, aceleaşi trăiri, stări – de aici unele asemănări, inevitabile, de altfel, fiindcă trăim aceleaşi vremuri, cam în acelaşi loc, citim cam aceleaşi cărţi…
Cînd am descoperit poezia „optzecistă” am fost uimit de originalitatea şi prospeţimea ei, erau incredibil de buni – pentru prima dată puteam să compar de la egal la egal ceva românesc cu ceva rusesc şi asta m-a bucurat teribil! Să fim serioşi, e greu să te iei la întrecere cu prozatorii ruşi, de la origine pînă în prezent, dar cred că poeţii „optzecişti” sunt mai buni decît poeţii ruşi din anii ’80, mai autentici, mai inventivi, mai originali, mai profesionişti. I-am ales pe ei pentru teza de doctorat fiindcă admiram poezia „optzecistă”, era un curent care apunea, dar în acelaşi timp membrii ei deveneau tot mai puternici.
- Aveţi, de asemenea, în lucru un al treilea volum al seriei Portret de grup cu generaţia „optzeci”, o antologie de texte. Prin ce se va individualiza această antologie în comparaţie cu cea a lui Alexandru Muşina?
- Da, am lucrat la o trilogie „optzecistă” în timpul doctoratului: cartea de critică, de interviuri şi antologia de poezie. Am ales textele tot atunci, cînd am scris teza, cuprinsul există de atunci, volumul e gîndit din două părţi – în prima parte e cîte un grupaj de poezie a celor aleşi pentru teză, iar în partea a doua – cîte un poem din alţi poeţi „optzecişti”, rămaşi pe dinafara cărţii de critică, dar foarte interesanţi, altfel. Doar că nu ştiu dacă voi mai publica antologia asta, am propunere de la aceeaşi editură, dar mai e mult de muncă – trebuie să culeg textele (şi n-aş face aşa ceva), apoi s-ar putea să apară probleme cu copyright-urile, apoi – am în lucru cîteva proiecte personale, în primul rînd trilogia „Tovarăşi e cameră”, din care am publicat anu’ trecut prima parte, „Student la Chişinău” (Editura Cartea Românească)…
Prin ce se deosebeşte de antologia lui Muşina? E o altă selecţie, o altă perspectivă, un alt unghi de lectură, o altă carte (dacă va deveni carte pînă la urmă)!
- Una din întrebările laitmotiv ale Portretului de grup cu generaţia „optzeci”(Interviuri) este „cum apreciaţi literatura scrisă de autorii tineri?”. Permiteţi-mi să vă adresez şi eu aceeaşi întrebare cu referire la „tinerii noştri”, autori cu vârste între 25-35 de ani, poate şi un pic peste...
- Da, m-a interesat să văd ce gusturi au poeţii „optzecişti”, ce le place din literatura de după ei, e un mod de a-i înţelege mai bine, dar şi o curiozitate.
M-a interesat de cînd mă ştiu ce şi cum scriu tinerii, care-i pulsul celor cu sîngele fierbinte, novatori şi încă în căutare. Apariţia grupului de tineri scriitori de după 1989 de la Chişinău a fost un adevărat şoc pentru scriitorii formaţi în comunism, inclusiv pentru „generaţia tînără” de atunci, „optzeciştii” basarabeni. Primul val a fost şi cel mai puternic, din punctul meu de vedere: Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi, Iulian Ciocan, fraţii Vakulovski, Nicoleta Esinencu, apoi au venit şi alţii, iar cîţiva s-au afirmat doar după ce s-au mutat în România, ca Diana Iepure, de exemplu. Uitîndu-mă peste Prut, m-am simţit solidar cu tinerii de la Iaşi, Cluj, Bucureşti, Constanţa, Braşov, apoi a răsărit şi gaşca de la Sibiu, din care fac parte şi cîţiva basarabeni foarte interesanţi, ca şi cea din Bistriţa, o grupare tot mai vie & profi, şi, iată, acum a izbucnit un nou grup de tineri scriitori la Chişinău, datorită lui Dumitru Crudu, care a creat un atelier literar, „Vlad Ioviţă”, şi lu’ Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski, care au adunat un grup puternic în jurul Cenaclului Republica de la Biblioteca Naţională, văd tineri originali şi interesanţi şi la Braşov, unii au şi debutat în anul trecut (Coşa & Dósa), pe alţii îi ştiu de la CenaKLUbul TIUK pe care-l fac la Rockstadt. Sunt foarte, foarte mulţi tineri scriitori buni sau promiţători, tocmai de aceea de data asta am evitat să dau nume…
- Nu vă este dor de Chişinău, oraşul anilor de facultate? Nu vă lipsesc „tovarăşii de cameră”, colegii dvs. din căminele studenţiei? Cum au reacţionat aceştia la apariţia rockmanului din 2011?
- Eu m-am născut cînd părinţii mei erau în ultimul an de facultate, facultatea pe care am absolvit-o şi eu după vreo 22 de ani, aşa că-s destul de legat de Chişinău. Am locuit acolo vreo 8 ani, exact în perioada descrisă în „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, adică de la 17 la 25 de ani, aşa ceva, iar din punct de vedere istoric a fost o perioadă fabuloasă – s-a destrămat URSS-ul şi a picat comunismul în Estul Europei, au avut loc Marile Adunări Naţionale, Podul de Flori, R. Moldova a devenit independentă, şi-a redobîndit grafia latină, etc. Trăind acolo cea mai activă perioadă din viaţă, fireşte că îmi amintesc cu drag de ea, dar acum pentru mine Chişinăul înseamnă mai mult o stare, un moment biografic decît ca un loc, acasă pentru mine nu e nici la Braşov, nici la Chişinău, ci acolo unde-mi sînt părinţii, unde e casa părintească. (Bine, e şi la Braşov, unde locuiesc de 11 ani, dar altfel de acasă, totuşi). Am avut mulţi prieteni în perioada studenţiei, dar drumurile noastre s-au despărţit, aşa că n-am mai ţinut legătura cu ei, excepţia fiind Sergiu, un prieten foarte bun, cu care ne vizităm, ne întîlnim cam de fiecare dată cînd ajung acasă şi ne mai şi scriem din cînd în cînd (asta pentru că el e mai realist şi nu-şi prea pierde timpul pe net, pe cînd eu sunt conectat non stop, pot să spun că locuiesc la blog). A fost şi la lansarea din Chişinău (e vorba de personajul Cristi), au fost şi alte „personaje”, cu care am ieşit la o bere după lansare. De fapt, multe din personajele din „Student la Chişinău” seamănă cu cineva, au la bază un om viu, asta ajutîndu-mă să le dau viaţă personajelor şi să le fac credibile, adevărate şi umane, dar nici unul nu e cineva din realitate şi atît. Am istorii interesante cu personajele, cartea asta a reîncălzit prietenii care se stinseseră. Cineva care acum locuieşte la Moscova şi-a cumpărat cartea cînd a venit în concediu, a citit-o şi l-a recunoscut pe unul din personaje, Valeroi, cu care înfiinţaseră şcoala de karate la care se antrena personajul principal. L-a căutat (Valeroi nu mai locuieşte la Chişinău), l-a găsit, s-au re-împrietenit şi acum şi Valeroi lucrează cu el la Moscova. Pe mine m-a găsit pe facebook şi mi-a trimis nişte texte, un om care scrie al dracului de bine, care a debutat deja la Tiuk, Cătălin Codru îl cheamă. Înţeleg că unii s-au supărat, alţii s-au recunoscut şi au povestit mai pe larg cîte o întîmplare din roman (Dumitru Crudu a repovestit în „Timpul” întîmplarea cu Mircea Dinescu şi a făcut şi alte precizări pe blogul atelierului Vlad Ioviţă, el recunoscîndu-se în personajul Mikealangelo, care-i împrumută cîteva date bibliografice, trăsături, întîmplări şi trăiri)… Cred că voi mai avea surprize de la personajele mele din „Student la Chişinău”, poeta Diana Iepure a zis că va trebui să intru în Chişinău cu bodyguarzi, iar istoricul & super boxerul Octavian Ţîcu mi-a promis că va avea el grijă de asta:))… Deocamdată, însă, mă descurc.
- Cu care dintre cărţile dvs. vă mândriţi cel mai mult? Care dintre ele v-a adus cea mai mare satisfacţie?
- Ţin la toate cărţile mele, altfel nu le-aş fi publicat, dar nu ştiu dacă e vorba de mîndrie aici. Ţin foarte tare la cărţile de poezie, dar la un moment dat voi face o antologie de poezie din toate cele nu ştiu cîte cărţi de poezie ale mele, de la „Nemuritor în păpuşoi” la „Tatuaje”, ca prozator mă reprezintă (deocamdată) „Tovarăşi de cameră”, ca şi critic & teoretician literar – „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Poezia)”, iar ca dramaturg – „nEUROCHIRURGIE”, dar ţin şi la antologia de proză Tiuk (şi va urma – imediat – şi altă antologie de proză Tiuk), ţin şi la cărţile lui frate-meu, şi la ale lui tata, şi la cărţile mele de interviuri, şi la multe cărţi ale prietenilor.
- Cum au fost întâmpinate cărţile dvs. de către critica literară din România?
- Bine. Foarte bine. S-a scris destul de mult şi în general foarte bine despre cărţile mele. Am citit cronici nedrepte faţă de scriitori şi absolut pe lîngă subiect, dar cărţile mele au fost scutite de aşa ceva (sau n-au ajuns la mine). Cel puţin deocamdată. Bine, au fost şi cîteva cronici răutăcioase, dar scrie binişor, totuşi. După ce publici cartea – nu prea mai ai cum s-o dirijezi (şi e bine aşa), cultura e pentru toată lumea şi e normal ca fiecare cititor să aibă o părere despre cartea citită, chiar dacă nu are habar de teoria literaturii şi din astea.
- Haideţi să încheiem acest interviu cu o temă mai relaxantă: v-aţi plimbat pe ţărmul Mării Negre? Cum vă place marea, domnule Mihail Vakulovski?
- Relaxantă la max… Eram într-o cameră de hotel din Constanţa, vizavi de revista Tomis, abia venisem de la Braşov, invitat de prietenii George Vasilievici şi Mugur Grosu, şi mă uitam pe fereastră la pescăruşii care zburau foarte neliniştiţi şi cumva haotic, veneau în viteză pînă-n geam şi se întorceau doar în ultimul moment, erau foarte mulţi şi foarte agitaţi. Am coborît în restaurantul hotelului, unde trebuia să mă întîlnesc cu ceilalţi invitaţi şi mi-a sunat telefonul – murise tata. Asta-i cea mai tare amintire cu… Marea Neagră.
Altfel, am fost cam la toate ediţiile Stufstock, cunosc Marea Neagră din copilărie, cînd ne duceam cu tata pe litoralul ucrainean, Odessa fiind foarte aproape de Antoneşti, satul copilăriei neamului Vakulovski, apoi am mers – de cîteva ori pe vară – cu tabăra de pionieri, cu colegii, dar şi cu sportivii taberei, lună de lună, am multe amintiri de la mare. Înot de pe la 4-5 ani, dar acum sunt om de munte, totuşi, locuiesc în Răcădău, cartierul cu urşi al Braşovului, între Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali. Cartier căruia i-am dedicat un poem, no, „Răcădău Răcădău” se numeşte („cartier săpat de puşcăriaşii tiranului care ţi-a inaugurat parcul central / între picioarele Carpaţilor Orientali şi Carpaţilor Meridionali cartier braşovean / în care cîinii tăi sînt urşii care coboară seară de seară la tomberoanele tale de s-au plictisit / de ei şi copiii tăi care vă dau şuturi în cur seară de seară şut / gol este pîntecele tău trupul tău este gol gol este creierul tău visele ta / le sînt tare departe de ţîţele tale pline de suc de soc din pădurile tale din mu / nţii tăi care se uită la tine de sus şi le e silă de ce le-a fost dat să poarte între picioare”)…
(februarie 2012)
![[info]](http://l-stat.livejournal.com/img/userinfo.gif?v=91.7){kind=small}
