nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

Pavel Lunghin este cunoscut mai ales pentru filmul artistic „Ostrov” (Insula), iar acum a apărut un nou film marca Lunghin – „Ţarul”. O dramă istorică pe care trebuie s-o vedeţi din mai multe motive. Primul motiv ar fi însuşi Pavel Lunghin, apoi nu putem să nu menţionăm actorii principali - Pyotr Mamonov (care a jucat rolul principal şi-n „Ostrov”, vocalistul formaţiei rock „Zvuki Mu”) şi celebrul Oleg Yankovskiy, unul din cei mai mari actori ruşi contemporani. „Ţarul” aduce pe ecrane tema opricinicilor[1], deja cunoscută datorită scriitorului Vladimir Sorokin, care a studiat intens tematica, folosind-o în ultimele sale două cărţi apărute – „Ziua opricinicului” şi „Kremlinul de zahăr”, ambele traduse şi-n limba română. Pyotr Mamonov joacă rolul ţarului Ivan Vasilievici, cunoscut ca Ivan cel Groaznic, iar Oleg Yankovskiy îl interpretează magistral pe mitropolitul Filip. E un film despre putere, despre puterea brută, reală (reprezentată de Ivan cel Groaznic şi opricinicii lui) şi puterea spirituală (Filip fiind un fel de Isus în gura ursului rus), un film despre iertare, despre puterea de convingere, despre adevăr şi despre caracter, despre viaţă şi moarte, dar e şi un film istoric. Filmul este impecabil din toate punctele de vedere: imagine, regie, scenariu, jocul actorilor, decor, subiect, suspans, detalii, început şi sfîrşit, toate sînt super profesionist realizate şi trezesc interes maxim, inclusiv obiectele de tortură şi metodele de pedeapsă... Fiindcă sper că veţi vedea filmul nu vă dezvălui subiectul, vă spun doar că personajul lui Oleg Yankovskiy moare pînă la urmă, dar – din păcate – acesta este şi ultimul rol al actorului Oleg Yankovskiy... Un film pe care vi-l recomand cu toată forţa mea de convingere, un film care nu e doar despre Rusia, nu e doar despre istoria Rusiei, nu e doar despre puterea şi conducătorii din Rusia, un film din care putem trage şi învăţăminte, dar „Ţarul” în primul rînd e un film artistic foarte, foarte bun. Vizionare utilă.

[1] Opricinic - nobil, luptător care făcea parte din opricina ţarului Ivan cel Groaznic (Ivan al IV-lea). Cu ajutorul opricinicilor Ivan al IV-lea i-a înnăbuşit definitiv pe marii boieri, luînd toată puterea în mîinile lui.

„Ţarul”, regia: Pavel Lunghin. Cu: Pyotr Mamonov & Oleg Yankovskiy.

SPL Film, Profit Cinema

Rusia, 2009

Mă simt de parcă n-aş fi în pantalonii mei

Asemeni peştelui de mare, sătul de presiunea apelor
Asemeni peştelui de apă dulce, care înoată pur şi simplu
Asemeni mulţimii de oameni care se sperie cînd îşi pun ochelarii
Mă întunec ca un nor de toamnă, mă cutremur şi-mi ascund faţa

Mă simt de parcă n-aş fi în pantalonii mei
Mă simt de parcă n-aş fi în pantalonii mei

Sîmbătă, pe 28 noiembrie, aveam două lansări la Tîrgul de Carte Gaudeamus din Bucureşti. La intrarea centrală, blocată, ieşea Marin Mincu din maşina pe care a lăsat-o acolo, blocînd vreo două maşini. I-am zis Carminei s-o lăsăm şi noi, dar a spus că nu se poate, mai bine o ducem în parcare, am zis: „Uite, Mincu e un scriitor adevărat, îl doare-n cot unde-şi lasă maşina”. În drum spre intrare m-am întîlnit cu cîţiva prieteni scriitori, care m-au invitat la un pahar de vin de leac, aşa că n-am putut să-i refuz. Abia m-am aşezat, distrîndu-ne pe seama unei discuţii de-a lui V.Leac cu un aurolac care-l tot făcea „şefu”, pentru aceeaşi întrebare care urma imediat: „îmi mai dai un pahar de vin?” – „îţi dau, în pula mea”, zicea Vasile. A apărut şi Marin Mincu, ca de obicei, plin de viaţă, doar că mai vesel şi mai glumeţ. Aurolacul l-a abordat imediat. „Îmi dai şi mie, şefu?” – „Ce să-ţi dau matale?” – „O revistă”. Mincu avea ultimul nr. „Paradigma”, „Dar mata eşti scriitor?” – „Poet”, nu s-a pierdut aurolacul. „Du-te de aici, poetule, eşti sub nivel”, a glumit Mincu. I-am făcut loc să se aşeze, dar a zis că se grăbeşte la o lansare de carte. Leac căuta prin rucsac, „Să vă dau o carte” – „Dă-mi un pahar de vin, nu o carte”, a zis domnul Mincu. Am băut cîte un gît de vin, am glumit, apoi am plecat la acea lansare de carte, la „Vinea”, unde trebuia să am şi eu lansările, chiar i-am făcut şi o poză, se uită exact în cadru. Apoi l-am văzut prin tîrg, era o lansare pe la Humanitas, dar eu i-am făcut lui o poză, vorbea cu Galaicu şi cu LucaPiţu, iar cînd am trecut pe la Cartier era la stand, am stat de vorbă, spunea că a desfiinţat editura Pontica, a falimentat, a zis. „Cînd vii la Bucureşti, să-mi dai un telefon să ne vedem. Mai am cîteva cărţi de-ale tale şi mai multe de-ale lui frate-to”, mi-a spus. Mi-a dat nr. de telefon, care-i acelaşi pe care-l aveam, şi adresa de e-mail, alta, marin.mincu@yahoo.com/ (să-i scriem cîte un mesaj!), l-am întrebat dacă are mobil şi a spus că nu are nevoie de aşa ceva. „Dar să mă suni înainte să vii, că am un curs la Constanţa, să nu fiu acolo la ore”, mi-a spus. Apoi mi-a zis să-i fac o fotografie, „Pentru istoria literaturii”, mi-a spus. „Uite aici”, şi s-a aşezat pe scaun, „Cu Emil”. Le-am făcut trei poze, am mai vorbit una-alta, m-a întrebat dacă s-a întors frate-meu în România şi i-am spus că nu, „Ce ticăloşi”, a zis, şi ne-am dat întîlnire la lansarea de la ora 19…

La 19 s-a întîmplat ce s-a întîmplat, editorul n-a venit cu cărţile, iar în drum spre casă îi povesteam Carminei exact despre Mincu, amintindu-mi de faza cu Nichita Stănescu şi cum şi-a pierdut locul de profesor la Milano. Scria în Intermezzo IV, parcă, că l-a visat pe Nichita, pe care l-a întrebat ce-i lipseşte… acolo. Nimic, a zis Nichita, e foarte bine aici, dar stai… îmi lipseşte ceva enorm. „Ce?”, l-a întrebat” - „Marin, - i-a zis Nichita, - uneori aşa aş vrea să fut!”… A, şi mi-am amintit şi de faza cînd am dus acasă cărţile noastre publicate la „Pontica”, povestindu-i-o Carminei. Mama a luat cartea lui Sandu, s-a uitat pe ea şi a zis: „Ce „nebun” e, a scris foi goale”, cartea fiind un experiment cu cîteva rînduri sus, cîteva rînduri jos, desene textuale, cînd i-am trimis lui Dan Perjovschi cartea să-l întreb dacă-i face un comentariu grafic, mi-a răspuns că deja are un comentariu grafic… Tata a zis: „Da, el e „nebun” că le-a scris, foi goale, dar alt „nebun” i le-a publicat”:))

Înţeleg că la o emisiune TV din tîrg din aceeaşi zi Marin Mincu a avut un atac cerebral, aşa, pe neaşteptate, fără nici un motiv, ca tata, care a avut atac de cord, şi că a păţit… ca tata…

Mi-au scris azi pe mess prietenii, nici n-am avut ce să le răspund… nici nu le-am răspuns, speram că… nu e adevărat, că… am închis computerul…

A stat cîteva zile în comă şi nu şi-a revenit, deşi eu – şi ca mine au fost foarte mulţi – eram sigur c-o să se ridice, era un om puternic, înalt, plin de energie şi de viaţă, cu o privire sclipitoare, foarte pătrunzătoare… Poate că unii se întreabă despre cine scriu acum. Marin Mincu este un scriitor foarte bun, care a publicat peste 40 de cărţi în România şi vreo 20 în Italia, scrise direct în italiană, care s-a implicat activ şi-n viaţa literară, a avut pînă acum un cenaclu, Euridice, ca şi o colecţie de poezie a editurii sale, Pontica, pe care a închis-o recent, a fost profesor titular la Constanţa, Milano, Torino, Florenţa, a cîştigat premii naţionale şi internaţionale, ca Herder, Eugenio Montale sau Carlo Betocchi, a publicat la editura Pontica şi la revista Paradigma scriitori tineri, la care a ţinut mult, a publicat antologii de literatură tînără, antologia generaţiei 2000, i-a invitat la cenaclul său pe cei mai buni scriitori ai momentului, pe care nu i-a lăudat aiurea, ci i-a ajutat concret, cu critici pe text, cu texte şi cărţi publicate…

Domnule Mincu, tata vă cunoaşte şi dumneavoastră m-aţi văzut în acea zi... Transmiteţi-i că mi-e tare dor de el şi că-l iubesc.

acest tîrg de carte, ca o primă beţie

cu Liviu Ioan Stoiciu

one man show Chris Tanasescu. asta da lectură, asta da promovare a poeziei

cu familia Hălălău, Moni Stănilă, Andreea Toma şi Ana Puşcaşu, înainte de "lansarea" ODADA

"o fotografie pentru istoria literaturii", cum a spus Marin Mincu, aici cu Em. Galaicu-Păun

cu maestrul Şerban Foarţă

lansare Monica Stănilă, în parcare, lîngă maşina Carminei, cu un Cristian şi Octavian Soviany

cu Mugur Grosu, la "lansarea" nEUROCHIRURGIE, ODADA (se vede că le ţin în mîini) şi "Troleul..." lui, experiment de experiment

întîlnire fracturistă - cu Mihai Vieru şi Marius Ianuş

un fel de victorie, cum ar veni

Am găsit la comentariile postării anterioare o întrebare pe care nu pot s-o neglijez, aşa că îmi fac timp să(-mi) răspund... (Văd că mai vin întrebări interesante, hai să facem un dialog în stilul interviurilor, că e mult mai plăcut decît un interviu tradiţional).

Andrei: Ce înseamnă cartea Odada pentru tine ca scriitor? Ediţia a II-a e revăzută sau e aceeaşi carte? Ce sugerează coperta acestei ediţii?

- ODADA e o carte care-i permite cititorului foarte multe. O carte scrisă cu nerv, cu plăcere şi cu multă energie, ca şi celelalte cărţi ale mele, de fapt. Nu obişnuiesc să-mi recitesc cărţile, apoi... am aflat prea tîrziu că va fi reeditată, aşa că această a II-a ediţie este exact ca prima ediţie, diferă doar copertele – o altă interpretare a cărţii, a „poemului”, cum a zis Alexandru Pecican, autorul copertelor, care a citit cartea ca pe un singur poem. Alexandru Pecican e un artist desăvîrşit şi face copertele doar după lectura cărţii (ştiu asta pentru că mi-a mai făcut copertele la „Autobiografie” (titlu ales de el!) şi la „nEUROCHIRURGIE”, celelalte două cărţi care mi-au apărut în 2009). El a văzut foarte multe în ODADA, mai multe decît mi-aş putea imagina eu acum, el descifrează acolo o lume întreagă despre care eu aproape că uitasem, aşa că îl vede pe cititor ca pe cel care s-a apropiat de geamul acestei lumi, „al cărei stăpîn e Diavolul lui Gogol, al lui Dostoievski etc., adică Prinţul acestei Lumi în care trăim şi despre care scrii tu”, spune Alexandru. Să-ţi citez dintr-un mesaj, că e interesant cum se îmbină pictura cu poezia în creierul unui artist: „M-am sculat cu noaptea in cap ca sa citesc "Poemul" tau... fiindca, intreg, volumul de poezii... este un singur Poem... in care personajele alearga dintr-un vers in altul ca printr-un Labirint imens si nesfirsit, in care cartile, autorii, ceilalti.... Viata... se imbulzesc sa spuna un cuvit din litania ta... ca intr-un cor antic in care spectatorii stiu deja povestea, dar asteapta catarsisul ca pe o izbavire, ca pe un orgasm cosmic din acelea promise la MISA lui Bivi.... Iata... eu, cititorul, ma regasesc in proza ta poetica, fara virgule si puncte, libera ca fecioara ta ce-si spala rufele in Stix sau cum s-or fi chemind baghetele alea crocante... am intilnit poetii mei favoriti, l-am intilnit pe Visotski.... pe care il asculta Gagarin pe orbita.... si caruia eu nu am stiut niciodata sa-i scriu numele.... m-am intilnit cu toti Dostoievskii si Gogolii si Cehovii disipati in cultura Evropei centrale si de sud-est.... ai reusit sa ma itentifici cu cainele ala nins ce scormoneste sub gheata subtire dupa cultukul de piine inzapezit si el... cu visul Doamnei Bovari... care sunt moi... ce poem cinematografic ca si kand ar fi "Anul trecut la Marienbad".... sau "Gumele" din fostul "Noul val"... Un poem "Post-post-post modern", intertextualist... cu lectiile deschise de theoria literaturii moderne... cu acest joc de "margele de sticla" propus pentru un grup tot mai restrins de muribunzi atinsi de filoxera si refugiati in "Clubul poetilor morti". Am bagat la dospit versurile tale... si ideile si gindurile si trimiterilii si Viata privita prin lentilele tale de sifon, mari si groase ca observatorul din Marte... sa vedem daca si-acolo pizdonerii invata carte... o sa "fack" niste imagini neputincioase care sa arate a ferestre spre...poemele tale...”...
O carte care începe cu cuvîntul „creier” şi se încheie cu cuvîntul „sex”. Primul existem al cărţii începe cu „creier” şi se termină cu „sex”. Ultimul existem începe aşa: „faci sex cu matrioşca pătrunsă de atîţia bărbaţi şi atîtea femei înaintea ta şi-i descoperi virginitatea”... Hai că nu vreau să desecretizez construcţia cărţii, e un joc pentru cititori... Îţi mai spun doar că ODADA e o carte scrisă într-o perioadă zbuciumată din viaţa mea, în ultimii mei ani chişinăuieni şi primii ani bucureşteni şi că atunci cînd voi face o antologie de poezie vor intra neapărat şi cîteva existeme din ODADA.

Oana: Cum adică "existem"? Nu cred c-am mai întîlnit termenul...

- Da, e un termen care-mi aparţine, dar e simplu: e un cuvînt compus care se formează din „a exista” şi „poem”, poem existenţialist, cum ar veni. Mi-a plăcut mult teoria literaturii, dar nu-mi mai conveneau termenii care numeau „poeziile”, oricum, eu nu scriu „poeme”, „poezii”, „poesii” sau „poiezii”, aveam impresia că termenii existenţi deja nu mă caracterizează, aşa că am ajuns la existem. Deşi m-am jucat mult în „poezie”, textele mele nu sînt manieriste, ci-s profund biografice, trăiri existenţiale sau idei la care am ajuns tot datorită vieţii, biograficului, existenţialului.

Victor: Ne puteţi spune cîteva poeme din ODADA care ar intra în acea antologie de care spuneaţi?

- Acum îmi plac mai mult „poem pentru iubita mea”, „iubita de zăpadă”, „poemul cu titlul la mijloc”, „Jimi + Roxana a murit Jimi + Elena = liubov”, „poemul tău-tău”, „poem mustăcios pentru cei care dorm cu ochii deschişi”, „(am scăpat maşina şi tramvaiul...)”, „(acest fum de ţigară...)”, dar ar trebui să recitesc cartea ca să văd care-s pe gustul meu acum. Uite, reeditarea asta îmi dă ocazia să citesc ODADA ca un cititor, pentru că după atîţia ani după ce le-ai scris, cărţile parcă nu-ţi mai aparţin, poate şi din cauza asta e bine că n-am schimbat nimic la această ediţie a II-a.

Sanda: Ce are ODADA şi nu au celelalte cărţi de poezie ale tale?

- De exemplu, un existem de dragoste sadică, „te iubesc, te iubesc, nu mă oftica” se numeşte. N-am mai scris aşa ceva nici înainte, nici după, deşi poezia mea de dragoste nu e tocmai de dragoste, cum mi-au spus mereu primii mei cititori.

Diana: 1. La care dintre lansări ţii mai mult?
- La lansările-n spaţiu:). Pentru un scriitor, lansările de la tîrgurile de carte sînt un prilej bun să te vezi cu prietenii, te mai uiţi la cei care au venit la lansare, dar şi de aici poate ieşi ceva fain, de exemplu, pentru mine ca şi cititor e interesant să văd autorul. Acum-acum mă oftic că n-am ajuns la lansarea şi lectura lui Rushdie, de exemplu, pentru că-s la serviciu... Cel mai tare-mi plac lansările KLU, organizate de frate-meu, cu muzică, literatură, pictură şi băutură (ca să rimeze), ceva de vis. Dar şi lansările organizate de alţii pot fi foarte mişto, eu am păţit-o... şi nu doar o dată...

2. Eşti pregătit să îţi faci singur reclamă? Cât de importantă este promovarea cărţii (dar şi a scriitorului, bineînţeles) de către editura la care a fost publicată? Mie, de ex., îmi e cam jenă să-mi fac singură reclamă, dar mă cam bate gândul.:D
- Eram să-ţi zic: întreabă-l pe Ernu >:). E importantă reclama şi unii sînt maeştri la acest capitol, unii merită, fireşte, cum e şi Vasile Ernu, care chiar ştie cum să promoveze o carte. Nu, eu nu am timp şi nici talent pentru aşa ceva, dar cînd îmi voi lansa cărţile de proză am să mă gîndesc şi la asta... Sau să încep acum, cu “nEUROCHIRURGIE”?

4. Îţi place să te "tusuieşti" cu scriitorii prin târg sau îi cam eviţi?
- Pentru mine scriitorii sînt tot oameni. Nici nu-i caut, nici nu-i evit, umblu prin tîrg după cărţi şi mă ciocnesc mereu de ei, la tîrgurile de carte nu prea ai timp de tusovkă, doar dac-o cauţi cu lumînarea... Dacă scriitorii îmi sînt în primul rînd prieteni mă bucur să-i revăd. Nu evit nici un scriitor, nici măcar pe ăla la care te-ai gîndit:D.

5. Cu cine ţi-ar face plăcere să te întâlneşti sâmbătă? Şi cu cine nu?
- Uhuhuhu, mi-ar plăcea să mă întîlnesc cu frate-meu, dar nu e posibil, pentru că acum nu are cum să intre în ţara tuturor posibilităţilor, cu Baştovoi (e posibil?), cu muuuultă lume, pe unii am să-i văd chiar la lansare, pentru că va fi o lansare colectivă, şi la lansarea de poezie, şi la lansarea dramaturgico-experimentală va fi şi Mugur Grosu, de exemplu. N-o să am prea mult timp pentru întîlniri, dar sigur voi întîlni şi prieteni. Nu fug de întrebarea “negativă”, dar nu e tîrgul meu, ca să zic că nu-mi face plăcere să-l văd pe nu ştiu cine, mai ales dacă omul a venit să-şi cumpere cărţi...

6. Zi-mi nişte nume de sciitori contemporani talentaţi pe care îi citeşti cu plăcere (de la noi din ţară, eventual de generaţie, nu începe ca cântăreţii să bagi nume din afară. :D (în afară de a.vklvsk, desigur)
- Ah, iar nume... În primul rînd ar trebui să discutăm pe text, chiar dacă îi simpatizezi – clar – pe unii autori. Poate că un scriitor nu-mi place, dar editează o carte care mă lasă mut, există astfel de scriitori, scriitorii unei singure ărţi, să ştii că nu e puţin! Apoi există scriitori care scriu diferit de la carte la carte, şi ca stil, şi ca tematică, mesaj etc. În general scriu despre cărţile care-mi plac, nu neapărat cronici. Sînt mulţi scriitori buni, serios, ar fi o listă prea lungă, chiar şi dacă mă limitez doar la tineri.

Alex: Am citit ODADA şi TATUAJE cam în acelaşi timp şi am avut impresia că-s două cărţi oarecum gemene... Sînt cărţi scrise cam în aceeaşi perioadă?

- Ai nas de vînător. Da, sînt două cărţi gîndite, trăite şi scrise exact în aceeaşi perioadă, construite în aceeaşi perioadă, lucrate în acelaşi timp.

Alex: La care ţii mai mult?

- Nu ştiu dacă e bine să fiu sincer şi acum, dar adevărul e că TATUAJE e mai pe gustul meu, totuşi. ODADA e prea controlată, acum n-aş mai scrie ceva care să amintească de textualism, în schimb mi-ar plăcea să mai pot să scriu ca-n TATUAJE...

Iulia: În ultima vreme am citit mai puţine poezii noi de-ale tale, să nu zici c-ai trecut la proză, că mie-mi plac mult poeziile tale...

- Mulţumesc, Iulia. Da, am trecut la proză şi încerc să nu mai scriu poezie, dar nu-mi iese întru totul. Am mai scris, muuult mai puţin, dar doar existeme la care ţin foarte tare, cele cu tata, cu paşii mamelor noastre, cu „decît Lenin mai bine...”, ăla cu „umbrele noastre sînt cei de pe lumea cealaltă

care ne iubesc”, unele pe care nu le pot face publice, dar le-a citit frate-meu şi s-a spart de rîs, chiar zilele astea am mai comis unul, pe care încă nu l-a citit nimeni în afară de mine, dar care-mi place cum a ieşit.

Oxana: Mama ta e bucuroasă că eşti scriitor ori nu prea?
- Tata era foarte bucuros de ce şi cum fac, de fapt noi - eu şi cu frate-meu - sîntem oglinda muncii lui cu noi, îi duceam textele noastre, îi şi citeam, discutam pe text, era cel mai dur şi cel mai rău critic al meu, uneori era nedrept, dar nu cunosc un alt om care să se priceapă chiar aşa la literatură, să aibă şi cunoştinţele lui, şi instinctul lui. Şi mama se pricepe, e profesoară de literatură, dar ea nu ne critică niciodată şi nici nu ne prea laudă, nu se bagă. Dar e bucuroasă că scriu la reviste, că aşa află şi ea ce mai fac:D.

Andrei Ursu: De ce a preferat Nicolae Ţone să reediteze o carte de-a ta şi n-a publicat una nouă? Văd că mai ai cărţi nepublicate...

- Da, mai am cîteva cărţi nepublicate, cîteva antologii, alte proiecte, carte de interviuri, critică literară, roman... Dar mi-a publicat o carte inedită, „nEUROCHIRURGUE” (teatru) şi o reeditare – ODADA (poezie). Eu mă bucur că şi cărţile mai vechi sînt cerute, altfel crezi că ţi le-ar reedita vreun editor?

Radu Cristal: Citisem pe undeva pe la tine că, atunci când i-ai citit nu mai ţin minte ce poem tatălui tău, ţi-a zis să te duci să te lecuieşti.:D V-aţi certat deseori pe texte? Te supărai pe el? De fapt, întrebarea e cum suporţi tu critica? Îţi poate deveni duşman un om care te critică dur?
- Ţi-ai amintit chiar de primul poem din prima mea carte, “Nemuritor în păpuşoi”. E un poem care mă ajută la construcţia cărţii, un dialog cu tata, aşa cum s-au dovedit, de fapt, cam toate cărţile mele de poezie de pînă acum – dialoguri cu tata, în primul rînd. E vorba şi de scrierea poeziei, care e ca un tratament, ca un leac, cum spui tu. Tata era – într-adevăr – dur, însă nu nedrept, exagera, dar teoriile lui erau constructive, chiar dacă uneori pur şi simplu vroia să ne enerveze... doar el ştia cu ce scopuri ascunse. Nu ne certam pe texte, ci le discutam, analizam şi le disecam ca pe un automat kalaşnikov – facerea şi desfacerea textului; aveam idei destul de diferite despre literatură, dar baza era a lui, noi am crescut pe fundamentul construit de el.

Să ştii că în textele de critică literară poţi citi şi caracterul celui care scrie. Au existat şi cronici care nu mi-au plăcut, au fost şi cronici răutăcioase pe faţă, dar nu trebuie să te superi din cauza lor, nu merită. Înainte de a debuta aveam un fel de cenaclu neoficial, mai intim, citeam şi discutam despre literatură într-un cerc mai restrîns, un grup de prieteni scriitori, profesori, critici literari. În acest club închis aveam un prieten care descifra foarte corect textele mele şi ştiu sigur că-i plăceau, iar cînd a apărut cartea a scris cea mai răutăcioasă cronică. Uite, pe el puteam să mă supăr de-adevăratelea, dar nu s-a întîmplat asta. Nu ştiu dacă un critic literar poate să-ţi devină duşman (mie nu mi s-a întîmplat), dar artistul, cel din interiorul fenomenului, cel care crează e mereu de-asupra celui care se-nvîrte în jurul lui, fie el critic, fie el editor. Poate că nu trebuie să-i iei în seamă chiar aşa tare pe critici şi să te bazezi pe ştiinţa şi instinctul tău mai mult decît pe ce spune un critic sau altul. Fiindcă un om care n-a făcut-desfăcut niciodată un kalaşnikov nu poate să analizeze kalaşnikovul. Nu?

Sîmbătă, 28 noiembrie, lansez două cărţi la tîrgul de carte "Gaudeamus", Bucureşti, în Pavilionul Central Romexpo, la standul Editurii Vinea.

Începînd cu ora 16 va avea loc o lansare colectivă, Editura Vinea reeditînd cîteva titluri mişto din colecţia "Ediţia a doua", printre care şi ODADA, cartea mea de poezie apărută în I ediţie acum cîţiva ani. La ora 19 va fi o chestie mai altfel, pentru că Mugur Grosu-şi va lansa cartea experimentală de colaje poetice, iar io lansez nEUROCHIRURGIE, care e teatru, nu poezie...

E vorba de editura sa, Ninpress, care de data asta a colaborat cu editura bistriţeană Charmides.

Uite aici "Ieudul fără ieşire" de Ioan Es. Pop
şi aici "Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei" de Moni Stănilă

În „Dialoguri şi fantezii în jazz”, spectacolul de gală care a încheiat Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov, Ion Caramitru dă un exemplu cumplit, arătînd publicului două măşti total diferite, antagoniste, de fapt, în două faze consecutive. Mai întîi actorul a făcut o demonstraţie publică de om pozitiv, plin de bunăvoinţă faţă de cultura română, care vrea să transmită adevărata valoare generaţiilor următoare, doar că unii nu înţeleg nimic şi-i pun beţe în roate. După ce a recitat, îngînat şi cîntat cîteva poeme de-ale lui Eminescu şi Nichita Stănescu, acompaniat magnific de pianul lui Johnny Răducanu, actorul a început să cînte un text de-al lui Tudor Arghezi, doar că s-a oprit brusc, spunînd că mereu uită că nu are dreptul să-l cînte. Pentru că, a spus, înregistrează acest concert pe CD şi a cerut permisiunea să folosească două texte de-ale lui Arghezi, doar că i s-a interzis oficial (şi a citit documentul). Aici Caramitru a predat o lecţie de anticopyright, jucîndu-se cu legea copyright-ului, absurdă, din punctul meu de vedere, lege care interzice popularizarea culturii naţionale, care – se ştie – e un bun naţional care trebuie promovat, cunoscut şi respectat. E absurd să-l interzici pe Arghezi sau Eugen Ionescu, cum iată că se întîmplă din cauza urmaşilor acestor giganţi ai culturii. Mai întîi a povestit în stil şcolăresc poemul „interzis”, fază haioasă, iar atunci cînd a spus că n-o să ne lase aşa, ci va cînta poemul cu la-la-la, mai multă lume din sală – încîntată de idee– a filmat cîntecelul la-la-la. Moment care l-a enervat pe actor, care abia a aşteptat să-şi termine ultimul la-la-la şi s-a răstit imediat spre sală: „V-am rugat să nu filmaţi!”. Uluitor, după ce faci mişto de Mitzura Arghezi că nu permite poporului român să se bucure de versurile tatălui ei, te dai deranjat de prea multă iubire din partea publicului, care, vezi tu, te... fură, filmînd un cîntecel – ca amintire – după ce au plătit atîţia bani ca să-i onorezi cu talentul tău incomensurabil. Cum vine asta? Ori eşti pentru ca arta să aparţină tuturor, ori eşti împotriva acestei idei, nu? Sau cînd e vorba de alţii eşti revoltat că omul îşi cere drepturile de autor, iar cînd vine vorba de tine îţi schimbi brusc masca?

PS 1: Chiar, să verific dacă vreo filmare de aseară a ajuns pe internet. Da, exact acest moment la-la-la e pe Youtube…)
PS2: Domnule Caramitru, poate că mulţi dintre cei din sală doreau să vă cumpere CD-ul la care lucraţi, poate că mulţi – pentru Johnny Răducanu, dar după o fază din asta poate că unii s-au răzgîndit...

Tiuk! de iarnă - www.tiuk.reea.net - va avea ca temă rock-ul rusesc/sovietic, vor fi multe traduceri.Iată ancheta revistei Tiuk! pentru scriitori:

Diana Corcan, "Corabia pisicilor galbene" (poezie),
cartea poate fi citită sau descărcată de pe blogul lui Cristi:
http://cristianrobucorcan.wordpress.com/corabia-pisicilor-galbene-pdf/

Lectură plăcută!

şi
Premiile reviste TOMIS pe 2009:
http://www.revista-tomis.ro/Evenimente/Premiile-Revistei-TOMIS-2009.html

Există oameni diurni şi oameni nocturni. Fiecare dintre noi are o perioadă cînd se simte mai în largul lui, cînd TRĂIEŞTE, de fapt, cu adevărat. Oamenii de zi de multe ori îi resping pe oamenii de noapte, aşa, pur şi simplu, pentru că-i simt altfel, dar oamenii de noapte sînt foarte înţelegători cu oamenii de zi. Oamenii de zi ar trebui să ştie că sînt o bufniţă bătrînă, dintotdeauna am simţit cum o dată cu asfinţitul încep să mă încarc brusc cu energie. Trebuie să le spun oamenilor de zi că noaptea e la fel de importantă ca ziua şi e nedrept s-o neglijăm, să ne temem de ea sau să ne facem că nu există decît pentru Somn (despre care Eminescu scria că e tribut Morţii). Dimineaţa sînt destul de sensibil, irascibil chiar, pînă îmi beau cafeaua neagră ca noaptea. Apoi ziua eşti al societăţii căreia-i plăteşti chirie pentru că exişti, al instituţiei la şi pentru care munceşti, al familiei, iar noaptea e mai intimă, mai liniştită, mai discretă sau... din contra: mai tumultuoasă, mai concentrată, mai intensă, mai tare (din toate punctele de vedere). Noaptea eşti al tău, noaptea eşti tu. Noaptea îţi dăruieşte liniştea pe care n-o s-o ai niciodată ziua, noaptea îţi dă intimitatea pe care n-ai cum s-o trăieşti la fel ziua, noaptea nu-ţi mai sună non stop telefonul, nu-ţi mai bate nimeni la uşă, nu mai auzi atîţia de „nu”. Noaptea poţi să te ocupi mai mult de tine însuţi, să-ţi îmblînzeşti hobby-urile, să faci ce-ţi place (asta dacă n-ai job de noapte), să citeşti, să scrii, să te uiţi la filme, să ieşi în oraş cu prietenii, cu prietena sau singur. Noaptea te aşteaptă discret în oraşul care a scăpat de curînd de populaţia diurnă şi s-a vopsit frumos în toate culorile posibile care strălucesc pe fondul negru, nu incolor, ca ziua; noaptea oraşul e mai frumos şi mai tihnit şi mai misterios: cu şosele mult mai libere, cluburi de noapte şi cazinouri, parcuri de distracţie, baruri, cinematografe, saloane de tot felul şi mult mai puţine farmacii deschise, poate doar una în tot oraşul, ştii de ce? Pentru că populaţia de noapte e incomparabil mai sănătoasă decît populaţia diurnă. Oamenii de noapte sînt oameni de sărbătoare, iar de sărbători nu prea ai voie să fii bolnav, trebuie să fii vesel, energic şi să te simţi în pielea ta. Noaptea nu înseamnă partea mai întunecată a lucrurilor, ci partea mai liberă şi mai intimă, partea în care tu îţi aparţii doar ţie, îţi laşi masca de zi la serviciu sau în hol şi te simţi liber, eşti liber. Noaptea este partea vieţii în care tu eşti tu, nu eşti un altul, ca ziua. Noapte bună, prietene, oriunde te-ai afla.

Ieri a fost ultima piesă din concurs la Festivalul de Dramaturgie Contemporană din Braşov. Venea Teatrul Odeon din Bucureşti cu piesa “Camera de hotel” de Barry Gifford, cu Marcel Iureş, regia: Alexandru Dabija. Braşovenii au cumpărat toate biletele, şi pe cele fără loc – la fel, la intrare s-a făcut un rînd mai mare decît în orice altă seară, înţeleg că aşteptările erau mari. Doar că piesa a fost una... ordinară. Actorii şi-au făcut bine treaba, asta da, dar... cam atît. Piesa nu le-a permis mai mult, pentru că a fost un text fără miză, fără mesaj, fără idee, unica concluzie pe care-o putem trage (cu arcanu’) din „Camera de hotel” e că într-o cameră de hotel se pot întîmpla multe chestii. Da, asta aşa e, şi? În sală era cald, oamenii veneau de la serviciu şi erau obiosiţi, iar piesa nu i-a ajutat să se bucure de o seară frumoasă sau utilă, plictiseală mare, mon cher.

Azi va fi spectacolul de gală cu Ion Caramitru şi Johnny Răducanu – „Dialoguri şi fantezii în jazz”. Cred că Ion Caramitru (sper să nu fi ales doar poeţi... morţi), iar Johnny Răducanu va cînta la pian! (sper să şi vorbească! Moşu’ e genial, dacă vreţi să-l şi citiţi – are o poveste încîntătoare în antologia „Prima mea beţie” de la Editura Art din Bucureşti). Ne vedem diseară, servus.

„Cafeneaua” este o piesă scrisă de Sam Bobrik şi Ron Clark, descoperită de Horaţiu Mălăele şi pusă în scenă la Teatrul “Bulandra” din Bucureşti, piesă care a intrat în festival în penultima zi a concursului. Horaţiu Mălăele n-a făcut doar regia, ci a jucat şi unul din cele trei roluri... principale. O familie americană, Louise şi Wally Murdock, se mută din oraş undeva, la o cafenea cumpărată de la nişte foşti emigranţi ruşi. Wally, interpretat genial de Horaţiu Mălăele, reface locaţia după propriul gust şi cînd vine Louise, soţia sa, jucată de Dana Dogaru, totul e gata şi oamenii pot începe o viaţă nouă, nu ca pînă acum, între neamurile Louisei, care-l călcau pe nervi pe Wally. Asta se întîmpla pe cînd oamenii aveau 30 de ani, piesa oglindindu-i pe aceştia şi la 50 şi 70 de ani. Chiar în prima zi, cînd familia se pregăteşte să deschidă şampania în cinstea evenimentului, apare o domnişoară visătoare care se crede mare actriţă, fiind în drum spre Hollywood, fireşte. De aici începe comedia, lui Horaţiu Mălăele potrivindu-i-se perfect rolul cinicului şi glumeţului de la începutul piesei, dar şi rolul bătrînului de la sfîrşit. Atît de bine a jucat actorul rolul moşului sclerozat încît mi-am amintit de legea tîmpită de pe la începutul anului, care spunea că actorii bătrîni trebuie să iasă la pensie. Atunci ne întrebam cine-o să joace rolurile de bătrîni. Horaţiu Mălăele ne demonstrează în „Cafeneaua” - iar Maia Morgenstern în „Miss Daisy şi şoferul ei” - că nu asta e problema, dar oricum avem nevoie de bătrîni în teatru, ca şi în restul domeniilor, cel puţin în cele artistice. Afacerea merge rău, iar dispoziţia publicului e tot mai ridicată, în sală se rîde în continuu, la acţiunile Emiliei Popescu sau la comentariile acide, cinice şi ironice ale lui Horaţiu Mălăele, Dana Dogaru fiind un personaj echilibrat pînă în momentul în care bea ceva şi-i povesteşte visătoarei care s-a întors de la Hollywood cu coada între picioare că l-a înşelat pe domnul Wally, care nu se abţine şi încep un meci cu cine a făcut-o de mai multe ori, în schemă intrînd, fireşte, şi „actriţa”. „Mai limpede ca orice, mi-am descoperit ambiţiile şi slăbiciunile, norocirile şi nenorocirile, viaţa mea, a voastră, a noastră şi toate la un loc răsturnate în viaţa acestei familii imaginate - oglinda vie şi spăimântătoare a vieţii noastre pe pământ”, spune Horaţiu Mălăele despre această piesă, care, într-adevăr, nu e chiar o comedie, ci e mai mult de atît. Fiind o oglindă a vieţii de familie, e o piesă existenţială, ceea ce – inevitabil – o face tragi-comedie. Vedem cum viaţa unui om şi a unei familii şi a unei societăţi se scurge spre bătrîneţe şi... moarte. Dar la asta te gîndeşti după ce ieşi din sală, unde te distrezi la maximum. O piesă de văzut, obligatoriu; cu copiii, cu părinţii, cu prietenii, cu colegii, singur(ă), nu contează cu cine, buna dispoziţie fiind asigurată de actori.

SPLIN / A. Vasiliev

(trad. – m.vklvsk)

Bonnie şi Clyde

Să nu împărtăşeşti cu nimeni

Tainele noastre secrete,

Nu spune nimănui cum vom muri.

În cartea asta printre rînduri

Se ascunde adevăratul dumnezeu,

El rîde şi te amiră.

Eşti frumoasă, ca o mişcare

A baghetei fermecate din mîinile

Necunoscutei din visul pe care l-am văzut.

Stăm întinşi pe nori

Şi rîul aleargă sub noi,

Toate gloanţele noastre

S-au întors împotriva noastră

Cu vîrf şi îndesat.

Piesa poate fi ascultată aici: http://www.youtube.com/watch?v=0E1-O5I5BvA&feature=related

Astăzi am avut la Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov un spectacol profund românesc, chiar dacă poate că dacă am înlocui personajele citate piesa ar merge oriunde altundeva, probabil. Subiect românesc, personaje româneşti, aspiraţii româneşti, probleme şi situaţii româneşti, totul e românesc în „Şapte dintr-o lovitură” de Lia Bugnar, care joacă şi un rol în piesă, Ema, nu e „doar” autoarea textului. Lia Bugnar atinge un subiect dureros sau haios - depinde cum vezi lucrurile: dependenţa oamenilor de televizor, relaţia adevăr cotidian – adevăr vehiculat la TV, relaţia oamenilor de pe sticlă, numite VDT TV, cu oamenii din partea cealaltă a ecranului. Şapte tineri care nu reuşesc să treacă castingul pentru a juca un rol într-un serial sînt amăgiţi că ei sînt cei aleşi, cei care au avut onoarea să fi nimerit în lista scurtă, doar că va trebui să fie selectaţi numai doi dintre ei, un băiat şi o fată. Pentru asta ei vor fi filmaţi 3 zile în continuu într-un spaţiu închis, iar telespectatorii vor alege cîştigătorii. De aici începe nebunia, pentru că acei oameni oarecum normali (zic „oarecum” pentru că, totuşi, au venit de bună voie la preselecţie) se transformă într-un fel sau altul în nişte hiene, de fapt în cei pe care-i vedem la televizor, dintre care sînt citate cîteva VDT autohtone (ahahahahah). Este interesant cum Lia Bugnar alege măştile, dintre care se remarcă cocalarul bişniţar, jucat perfect de Florin Lăzărescu, nu, nu prozatorul, ci actorul cu acelaşi nume, şi Mihai Calotă, care joacă un rol minoritar sexual, cel care îşi asortează hainele cu ghetele şi ghetele cu rucsacul, cel foarte amabil cu „dragii de telespectatori”, care se sinucide în direct la sfîrşitul piesei, doar pentru că nu el a fost cel ales. Lia Bugnar joacă rolul fetei care face orice pentru a ajunge prezentatoare TV, face sex cu cine trebuie şi cînd trebuie (la ora de maximă audienţă) şi se linguşeşte în faţa tuturor pentru a-şi atinge scopul. De fapt, totul e o minciună, preselecţia fiind o încercare disperată a unei producătoare de a face rating, de frica mogulului cu un singur neuron şi un singur scop - ratingul, reprezentat, ca-ntr-un film cu mafioţi, de o voce, nu de un om, vocea lui Ion Caramitru, care semnează şi regia, şi scenografia piesei. Muzica îi aparţine lui Vlaicu Golcea, iar piesa se joacă la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”, Bucureşti. O piesă la care publicul braşovean s-a distrat copios, chiar dacă a fost mai degrabă o tragi-comedie, o piesă mai mult ironică decît haioasă, o piesă pe muchie de cuţit, la care nu ştii dacă trebuie să plîngi sau să rîzi (mai bine rîzi). O piesă mişto, care se termină cam ca la Dan Diaconescu la OTV, nu vă spui cum, în caz că încă n-aţi văzut-o...

Dacă ieri am avut o piesă cu multă nebunie, astăzi a fost una cu la fel de multă violenţă: „Omul pernă” de Martin McDonagh, piesă regizată la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila de Radu Afrim, un regizor deosebit. Martin McDonagh este un tînăr scriitor irlandez (născut în 1970) foarte cunoscut, regizor, scenarist, cîştigător al Premiului Oscar pentru scurtmetraj. Dar Radu Afrim ştie ce să facă cu acest text dur, despre violenţa faţă de copii. Un tînăr scriitor, Katurian Katurian, jucat de Eugen Jebeleanu, scrie poveşti în care cam mor copii, cam mor după ce-s schingiuiţi şi torturaţi şi cam des li se taie degeţelele. Katurian are un frate, cam retardat, Michal, interpretat de Emilian Oprea, care încearcă dacă ceea ce scrie frate-so se aplică în realitate, adică e adevărat, aşa că... omoară copii. Poliţiştii fac legătura între cazurile de ucidere a copiilor şi poveştile scriitorului, aşa că acţiunea are loc într-o închisoare, unde este anchetat şi apoi executat Katurian, care e nevoit să povestească cîteva poveşti de-ale sale: macabre, dure şi sîngeroase, dar la care ţine mai mult decît la frate-so. Radu Afrim nu lasă povestea aşa, mai crudă decît romanele lui Sorokin şi Palahniuk, ci o întregeşte, Mihaela Trofimov jucînd rolul unei dive TV care vine cam ca la Ştirile de la ora 5 şi recită întîmplări pline de marasm cotidian cu zîmbetul pe buze şi mişcîndu-şi lasciv şoldurile. Decorul e un cub Rubik, în care dansează artistic tineri şi tinere semi-nude, piesa începînd cu un cîntec hip hop scris de Ada Milea. O piesă despre suferinţele copiilor (cărora li se dă o şansă de a scăpa de ele – sinuciderea) la care nu cred că e bine să vă duceţi cu copiii voştri, o piesă despre cum realitatea şi ficţiunea se inversează, se răstoarnă, cum spune Katurian: „Totul se răstoarnă”. O piesă dură şi frumoasă în acelaşi timp, o piesă foarte bine gîndită şi foarte bine interpretată.

Pentru „Noaptea Walpurgiei sau Paşii Comandorului” de Venedikt Erofeev era nevoie de un regizor curajos, un teatru curajos şi de actori rezistenţi şi tari. Toate astea s-au găsit la Teatrul Naţional Cluj Napoca. Scenariul şi regia piesei îi aparţin lui Mihai Măniuţiu, care a ştiut ce să facă cu textul şi ce actori să aleagă pentru aşa ceva. Un text îndrăzneţ, ca orice alt text scris de Venedikt Erofeev, la limită sau puţin dincolo de ea, extrem şi excentric, o piesă super tare. Acţiunea are loc într-o casă de nebuni din (fosta) URSS, locul acţiunii simbolizînd, de fapt, comunismul. Actorii îşi joacă prea bine rolurile, încît la final, cînd redevin oameni normali, parcă nu-ţi vine să crezi că ai în faţă aceiaşi oameni de acum un minut... Şi piesa s-a jucat de două ori la rînd, la 17 şi la 20, ceva extraordinar pentru starea în care trebuie să intre, să iasă şi iar să intre actorii clujeni. În noaptea de 30 aprilie, noaptea Walpurgiei, e adus la spital un nou pacient, Gurevici, jucat de Ionuţ Caras, noaptea dinaintea zilei de 1 mai muncitoresc, noaptea în care vrăjitoarele şi demonii se dezlănţuie. Un moment simbolic, ca întreaga piesă, o parabolă la sistemul comunist din cauza căruia autorul piesei a suferit enorm. Între real şi simbolic e şi viaţa oamenilor care sînt nevoiţi să trăiască în acest sistem, realitatea fiind foarte crudă, iar visele lor fiind absolut normale, de obicei, alteori şi aceste vise sînt... „cetăţeneşti”, influenţate de propaganda comunistă – „să judecăm”, „să distrugem”, „să omorîm”... O piesă pe care o poate urmări cu interes maximum şi un om care habar nu are ce-i aia comunism, un spectacol „altfel”, cum a spus un actor care ieşea de la piesă, întrebat fiind în hol dacă i-a plăcut spectacolul: „Da, a fost o piesă... altfel”.

Sîmbătă la festivalul de dramaturgie contemporană am avut două piese: „Lapte negru” de Vasili Sigarev, jucat de actorii de la „Sică Alexandrescu” şi „Hotelul dintre lumi” de Eric-Emmanuel Schmitt de la Teatrul Mic din Bucureşti. Despre „Lapte negru” am scris după premieră, aşa că postez textul mai jos. „Hotelul dintre lumi” e o piesă din aia serioasă, care trebuie să te pună pe gînduri. O piesă bine pusă în scenă, frumoasă, cu actori profi, cu scenografie şi dansuri, cu decor minunat, dar cu un subiect poate bun pentru cei care simt mirosul morţii în ceafă sau se tem de moarte, dar pentru tineri… cam SF, m-am uitat la piesă cu drag, dar fără nici o emoţie. Pentru mine viitorul înseamnă simplu, mîine, sau săptămîna viitoare, na, cum să mă gîndesc la moarte? În „Hotelul dintre lumi” Eric-Emmanuel Schmitt îşi imaginează un loc între viaţă şi moarte, în care nimeresc sufletele oamenilor care se află între viaţă şi moarte, atunci cînd eşti pe moarte, dar mai ai o şansă, oricît de mică, să-ţi revii. Trupul tău e unde e, iar sufletul e în acest „hotel” dintre lumi.

Astăzi (adică peste o oră şi douăzeci de minute) vom putea vedea o piesă de la care am mari aşteptări, fiind scrisă de Venedikt Erofeev, un super scriitor, din care am şi tradus, autorul romanului-poem „Moskva-Petuşki”. Scenariul şi regia: Mihai Măniuţiu, pus în scenă de Teatrul Naţional Cluj Napoca.

LAPTE NEGRU e cea mai recentă piesă pusă în scenă la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Braşov. Autorul piesei este un foarte tînăr dramaturg rus, Vasili Sigarev, iar regia este gîndită şi realizată de Claudiu Goga, în premieră pe ţară. Personajele principale sînt jucate de Maria Gârbovan şi Cosmin Maxim, perechea de tineri neo-capitalişti de tranziţie care se trezesc într-o gară ordinară dintr-o staţie uitată de lume („nu e nici măcar oraş... şi nici o ,,localitate de tip urban”. Dar nici sat nu este. E pur şi simplu o staţie”). Ocupaţia lor e să escrocheze oamenii pe unde trec, “dăruindu-le” cică nu ştiu ce obiect inutil, „toastere”, oamenii trebuind să plătească „doar” drumul. Faza e că fata este gravidă în ultima lună, iar problema e că o apucă durerile naşterii chiar aici, în acest capăt de lume, gara în care uşa pică, iar nu se deschide, de-asupra uşii casieriţei scrie CCCP, iar pe uşa “casei de bilete” e scrijelit “sa terminat”, vinul pe care-l vinde casieriţa, nu biletele, care se dau doar înainte de a veni – foarte rar – trenul („Aici nici trenurile nu opresc. Numai cele care se numesc ,,marfare-pasageri”), calea ferată fiind deeepaaarte de gară, locul acţiunii. În gară mai e clientul fidel al “biznesmenei” din sat, care e depistat după miros, nu altfel, iar casieriţa apare doar cînd se enervează foarte tare, personaj jucat foarte mişto de Viorica Geantă Chelbea. Cei doi tinerii sînt neciopliţi, golănaşi, fără scrupule, fără mamă-fără tată, fumează şi beau, se ceartă, se şi pocnesc, fata e agresivă şi violentă, iar băiatul e un escroc şmecher şi un dobitoc. Celelalte personaje ajung pe scenă cu aparatele cumpărate, cerîndu-şi banii înapoi, personaje jucate impecabil de actorii Mircea Andreescu, Virginia Itta Marcu, Bianca Zurovski, Gabriel Săndulescu, Dan Săndulescu, Mirela Borş, George Custură, Oana Hui, Relu Siriţeanu, Vasile David, Vasile Moise. Deşi personaje secundare sau episodice, actorii braşoveni dau personalitate fiecărui personaj, ceea ce e extraordinar. Ghinionul tinerilor e că n-au avut un tren care să-i ducă repede din sat, altfel – au vîndut bine. În fine, conflictul se rezolvă prin altă escrocherie, oamenii escrocaţi fiind împrăştiaţi cu o armă falsă, de fapt o cola băgată-n şapcă, apoi are loc momentul culminant al piesei de teatru - fetei i se rupe apa... Casieriţa se duce după moaşa satului cu o motoretă pe care o pornesc împingînd-o. Partea a doua are loc după vreo 10 zile, în acelaşi loc, cînd băiatul se întoarce s-o ia pe fata devenită între timp mamă. Evenimentul o schimbă radical pe fată, iubitul ei rămînînd acelaşi. Această schimbare e sîmburele şi găselniţa piesei, diamantul şi creierul, sufletul textului, naşterea fiind în stare de o asemenea schimbare radicală. Proaspăta mămică refuză să fumeze, nu mai vrea chiţibuşurile după care se da în vînt în prima parte a piesei, e senină, grijulie şi ia o hotărîre care-l scoate din minţi pe tînărul tătic: nu mai vrea să se întoarcă în lumea „contemporană”. Vrea să trăiască simplu, frumos şi adevărat, ca al lor copil să nu cunoască niciodată ce-au trăit ei. Băiatul îi aminteşte un pic din biografia ei colorată kitsch şi vulgar, ea nu cedează, dar e readusă la trecut cu un pumn în burtă şi cu picioare în plină figură. Cît se tăvăleşte în dureri, vine trenul, băiatul ia copilul şi-l duce în vagon, apoi se întoarce s-o ia. Ea, cînd vede că i s-a luat copilul, trăieşte o furie intensă şi se transformă imediat în fata vulgară, rea şi brutală din prima parte a piesei, cerînd o ţigară şi înjurîndu-l mojiceşte pe iubiţelul “cu picioarele pe pămînt”, laptele de mamă devenind negru („Rămâne o băltoacă neagră pe jos. În ea se oglindeşte nu plafonul, ci cerul nocturn cu o mulţime de stele. Tot universul. Stelele strălucesc cu o lumină puternică. Şi iată - băltoaca se transformă din neagră din nou în albă. Ca zăpada, ca laptele. Ca...”). Acesta e subiectul piesei, regia e gîndită la milimetru, actorii braşoveni sînt, ca de obicei, super profi, jucînd-şi rolurile natural şi convingător, piesa fiind bună şi, cum am spus deja, foarte bine jucată. Toate ingredientele care să ne aducă la teatru – vizionare utilă.

A doua zi a festivalului de dramaturgie contemporană a adus la Braşov două piese: „Acasă la tata” de la Teatrul Act din Bucureşti şi „Krum” de la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş. Acţiunea în „Krum” (de Hanoch Levin, regia: Theodor Cristian Popescu) are loc într-un orăşel-aeroport foarte plictisitor şi aşa a fost şi piesa – plictisitoare. „Acasă la tata”, însă, a plăcut publicului, fiind o piesă de aici şi acum, cursivă, credibilă, atractivă din toate punctele de vedere. Mulţi au venit „acasă” datorită lui Marcel Iureş, dar s-au convins că şi colegii săi merită să joace alături de acest actor colosal. Marcel Iureş e „tata”, tatăl lor, dar şi personajul tata, jucat perfect, într-adevăr. „Fiul”, Robert, este personajul principal al piesei, foarte bine interpretat de Gavril Pătru, şi ceilalţi actori jucînd impecabil, atît de firesc şi natural încît ne-am uitat la piesă ca la o întîmplare din viaţa. Subiectul e foarte veridic şi datorită tînărului dramaturg, Mimi Brănescu, autorul acestui text delicios, regiei lui Alexandru Dabija, dar şi actorilor: Gabriela Popescu (Iuliana), Şerban Pavlu (Petrică), Constantin Drăgănescu (Profesorul Plesnea), Ada Simionică (Paula) şi Mihaela Sârbu (Mia). Robert, care e un tînăr poet, se întoarce acasă pe neaşteptate, după o pauză de mulţi ani, doar pentru că n-a avut altă variantă. Evită să comunice cu tatăl său, un beţiv care-l ia mereu la mişto, aşa că aflăm doar pe parcurs de ce s-a întors, din discuţiile cu celelalte personaje, iubita lui taică-so sau foşti colegi de clasă. Concluzia piesei e că „acasă” nu e neapărat un loc al liniştii, unde te simţi bine, unde eşti tu, unde e baza, fundamentul, rădăcinile, familia, o piesă despre relaţia părinţi-copii, despre ruptura dintre generaţii, o piesă despre viaţă, o piesă pe care v-o recomand cu căldură. Pentru că e o piesă care tratează teme importante într-un stil haios, cu mult umor şi cu sămînţă de ironie, o piesă la care te distrezi, dar după care cazi pe gînduri, o piesă frumoasă şi utilă. Alt concurent la Premiul pentru cel mai bun actor: Gavril Pătru. A, şi încă ceva: după terminarea piesei actorii nu s-au dus la culcare sau la băut, aşa cum fac de obicei cîntăreţii la festivaluri, ci au venit la piesa care a urmat după ei, în altă sală. Astăzi: Teatrul Mic, Bucureşti TSA – Sala Mare, ora 20.00 Hotelul dintre lumi de Eric-Emmanuel Schmitt Traducerea: Costin Manoliu şi Valentin Protopopescu Distribuţia: Julien Portal / Ovidiu Niculescu Laura / Valentina Popa Astrologul Radjapour / Mihai Dinvale Marie / Adriana Şchiopu Preşedintele Delbec / Bogdan Talaşman Doctorul S1 / Liliana Pană / Mihaela Rădescu Doctorul S2 / Ana Bart Îngerul 1 / Traian Vlaş Îngerul 2 / Corina Aldea Regie, scenariu, ilustraţie muzicală: Alice Barb Coregrafie: Răzvan Mazilu Decor: Andrada Chiriac Costume: Vladimir Turturică Light design: Iulian Bălţătescu Consultant iluzionism: Ioan Marius Drăguş Durata spectacolului: 2h 20min (cu pauză)