?

Log in

Foto Vlad Rotaru

August 2016

S M T W T F S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031   

Tags

Syndicate

RSS Atom
Powered by LiveJournal.com

Previous 20

Aug. 24th, 2016

foto Cosmin Bumbut

Château Purcari

         Dacă vizitezi R. Moldova ca turist sau pur şi simplu vrei să-ţi cunoşti mai bine ţara, trebuie să vezi şi cramele Cricova şi Purcari. Am văzut Cricova datorită doamnei Lidia Kulikovski, directoarea Bibliotecii B.P. Hasdeu din Chişinău, înaintea lansării romanului „Biblidioteca”, şi îi mulţumesc şi acum pentru acest cadou pe care n-o să-l uit/pierd niciodată. S-a întîmplat să ajungem la crama de la Purcari chiar de ziua mea, în august 2016 (cu două zile înaintea zilei mamei), aşa că şi această vizită e un cadou, mai ales că am fost împreună cu mama, iubita, fratele şi soţia lui. Purcari este un sat vechi din raionul Ştefan Vodă, în sud estul R. Moldova, nu departe de Odesa, aşa că dacă vă duceţi (sau veniţi de) la mare – nu ezitaţi să intraţi şi pe la Château Purcari, merită! Înainte să intri în Purcari e indicator spre vinărie, apoi mergi după celelalte indicatoare, nu e ca la Pădurea de Piatră/Pobiti Kamani din Bulgaria (lîngă Varna), loc unic în lume, dar pe care-l găseşti cu greu chiar dacă cauţi exact Pobiti Kamani (are un singur semn rutier, pe la vreo 3 km de la acel monument natural excepţional, pe care l-am vizitat chiar înainte să venim la Purcari). Ei, la Château Purcari e simplu să ajungi, poate şi datorită faptului că nu e „doar” cramă de vin (istorică, din 1827!), ci şi hotel, şi restaurant. 
           Mi-a plăcut tot ce-am văzut la Purcari. Mai întîi ne-am plimbat în jurul cramei, la lacurile cu lebede şi raţe sălbatice, unde e o linişte de vis, cum e şi la viile perfect îngrijite, apoi am făcut o excursie cu degustare. Tot ce vezi e foarte impresionant, dar am avut mare noroc de ghidul Alexandru, un tînăr care cunoaşte la perfecţie istoria vinului din Purcari (şi nu numai), înzestrat nu doar cu un har crengian de povestitor, ci şi cu mult umor. Nu vă povestesc date tehnice, pentru că le găsiţi pe site: https://purcari.md/. Apropo, crama e construită – în 1827 – de călugări în formă de cruce şi s-a păstrat şi vechiul izvor, şi rezervele particulare de vin, în proiect fiind implicate mai multe capete regale – ruşi, britanici, români... Au colecţii de vinuri de la Regina Elisabeth a II-a a Marii Britanii la Casa Regală a României (da, Château Purcari e furnizorul Casei Regale a României!). Se spune că vinul e atît de bun şi datorită locului – lîngă Nistru şi Marea Neagră, pe dealuri mereu însorite, sol numai bun pentru vii. Apropo, din curtea cramei (cu teren de tenis, locuri de joacă pentru copii, terase, părculeţ…) se vede şi Ucraina, şi Transnistria.
Dacă ne întoarcem la vinuri, am degustat două feluri de vin incredibil de bune (ghidul Alexandru iar a fost la înălţimi… uluitoare), de care ne-am şi cumpărat (+ o sticlă de Purcari Icewine, vin obţinut din struguri recoltați la temperatura de -6…-8 C, Grand Prix la una dintre cele mai prestigioase competiții internaționale). Cunoaşte toată lumea Negru de Purcari şi Roşu de Purcari (vedeţi premiile cîştigate începînd cu premiul Medalia de Aur de la Expoziția Mondială de la Paris, 1878), dar acum se fac şi vinuri noi, cu etichete-picturi, picturi pe care le puteţi admira „pe viu” dacă ajungeţi la Purcari (Vinohora, Maluri de Prut…). În afară de acele picturi reproduse pe vinuri sînt expuse şi alte picturi faine, cele mai impresionante fiind tablourile lui Vasile Botnaru, pictate cu vin (una dintre ele se numeşte, foarte frumos, „Pacea are miros de busuioc”)! Un loc mai bun pentru aceste picturi nici nu există! Chiar dacă se subînţelege – mai menţionez o dată calitatea vinurilor de la Purcari (încă n-am deschis sticlele, aşteptăm o ocazie specială, că-s vinuri de sărbătoare!). Pînă ajungeţi la faţa locului, puteţi urmări activitatea Château Purcari pe pagina lor de facebook: https://www.facebook.com/purcari/

(fotografii - în următorul nr. Tiuk)

Aug. 8th, 2016

nemuritor

poezii pisicoase

De ziua pisicii, două existeme cu pisici, prima - din volumul de debut, "Nemuritor în păpuşoi" (Ed. Arc, Ch.), selectată de Şerban Foarţă pentru antologia "Mic tratat de pisicologie", a doua - din cel mai nou volum de poezie, "Riduri" (CDPL):




                                                     *
                                                  *    *



să fii mâţă să stai la fereastra apartamentului de la etajul 11
şi să priveşti în jos
să treacă doi iubiţi încruntaţi aiurea
parcul să înverzească de la ochii tăi
cu ace de ceasornic din secolul trecut
sa fie viaţă
să ştii că aşa e bine
şi să te întrebi de ce anume tu
trrrebuie să fii mâţă
să stai la fereastra acestui apartament
de la acest etaj din blocul ăsta
să primeşti kity kat carne de pasăre tânără peşte
fiert din mâna acestei apetisante codane
şi să mănânci
să priveşti în jos să fii mângâiată pe blana
de la care dimineaţa soarele îşi aprinde ţigara
să te gândeşti că peştele n-are nici sânge nici inimă
să te plictiseşti să sari pe masă pat scaun
frigider televizor noptieră
şi să-ţi vină subit să te-arunci dupa propria privire
pe care o iubeşti ca pe ochii din cap







c      a      r
           m      i      n      e

vreau un cîine
tu zici: cînd vom avea casă, iubire
şi-l vom putea ţine în curte
şi te grăbeşti la lucru
ascult russkii rock
şi ridic haltere
mă uit la filme ruseşti vechi
citesc şi traduc scriitori ruşi contemporani
te întorci obo de la lucru
cîinele nostru
şi-a aprins o marijuana
s-a ras pe cap pînă la sînge
şi aşteaptă
să ne cumpărăm casă
cu curte
motănaşul nostru toarce liniştit
în căpiţa cu fîn din casa cu grădină şi curte
şi visează că locuim la bloc şi n-avem cîine

Jul. 23rd, 2016

Cenaklub Tiuk!

CenaKLUb Tiuk (nr. 65, joi, 28 iulie 2016, ora 18:00, Librăria Humanitas Bv)

CenaKLUb Tiuk (nr. 65)
vă invită la o discuție
cu Mihai Vacariu despre „Nopţi albe” de F.M. Dostoievski,
moderator: Mihail Vakulovski.
Librăria Humanitas Brașov,
joi, 28 iulie 2016, ora 18:00.
Intrare liberă
Pagina evenimentului pe facebook

Cine vrea să citească povestirea aşa cum a fost scrisă, o poate citi - gratuit - de aici

În română vă aşteaptă la Librăria Humanitas Bv

Jun. 26th, 2016

1 iunie, ora 17, Libr. Humanitas Bv, CenaKLUb Tiuk deosebit!

Momeală pentru braşoveni - scurt fragmentiuk din „Elegie pentru uman” (Humanitas, 2016), noua carte a poetului Radu Vancu, pe care o lansăm pe 1 iulie, la CenaKLUb Tiuk!

"Nu apăruse încă Firul alb, dar știam că trebuie să apară – mi-o spusese, de altfel, Andrei Bodiu însuși, cu puține săptămâni înainte să moară; și, la puțină vreme după moartea lui năucitoare, Caius Dobrescu mi-a vorbit tulburat despre carte – care, spunea el, e cât se poate de tanatoforă, practic nu e poem, spunea Caius, care să nu vorbească, direct sau oblic, despre moarte. Mărturisesc că atunci am crezut că exagerează puțin, dat fiind contextul tragic; când ne moare fulgerător un prieten atât de drag, tindem să decodăm semne ale morții iminente în toată gesticulația lor dinainte de exitus.
Însă apoi, când am ajuns să citesc cartea, am fost și eu la fel de tulburat precum Caius de gesticulația ei funebră. Nicăieri altundeva, în tot scrisul lui, nu mai este Bodiu atât de încărcat de fluide tanatofore; avea, în viață și în scris deopotrivă, oroare de patetisme – iar unul dintre efectele acestui program anti-pathetic face ca poezia lui să fie atât de radical de- și anti-poetizantă. Spre deosebire de marii lui congeneri, în primul rând Ioan Es. Pop și Cristian Popescu, niciodată Bodiu nu atacă frontal temele mari; poezia lui va avea, cu totul dimpotrivă, o ostentație a secundarului, de nu chiar a terțiarului, a banalului & nesemnificativului – însă observate cu atâta acuitate, încât devin cumva, printr-un salt semantic arhisubtil, nebanale & semnificative în cel mai înalt grad. Remarcabil e că acest salt semantic (semantic growth, cum îi spun poeticienii) se produce în absența aparentă a oricărei figuri de limbaj, a oricărui trop; foarte aproape de „arta săracă” prin economia enormă de limbaj, înrudită de asemenea cu toate programele anti-poetice ale modernității, de-poetizată și anti-poetizată cât încape, poezia lui Bodiu nu este totuși ne-poetică. La fel de radical în denunțarea poeticității precum contemporanii lui „conceptuali” din America anilor ʹ90, Bodiu rămâne totuși (est)european prin amănuntul că nu vrea totuși să renunțe la poeticitate. O poeticitate aproape insesizabilă, fără marker-i stilistici, lipsită de orice urmă de emfază & de pathos, dar care, odată sesizată, se instilează în fiecare text, făcând-o atât de atașantă.
Să vedem însă concret, de la text la text, cum se produce instilarea acestei poeticități invizibile și fantasmatice. În primul rând, esențială e neutralitatea de ton, al cărei rol e acela de a da senzația că totul e înregistrat în priză directă, ca la Dogma 95; vocea lui Bodiu e albă (ca „firul alb”, firește), astfel încât evenimentele relatate se imprimă instantaneu și pregnant pe fondul ei, de la sine, fără nici un efort, suplinind astfel de la bun început penuria tropică. Iar eroarea inițială a cititorului e de a confunda neutralitatea tonului cu neutralitatea evenimentelor relatate; tind să cred că e o tehnică deprinsă de Andrei Bodiu de la Mircea Ivănescu – și, în orice caz, la fel a pățit și Mircea Ivănescu, unii critici grăbiți au crezut (și au scris negru pe alb) că în poezia aceea lipsită de pathos nu se întâmplă nimic. La fel și la Bodiu, impulsul inițial e de a crede că firul alb al tonului înfășoară non-evenimente – dar, citind lent textele, vezi că întotdeauna se întâmplă de fapt ceva straniu în ele; iar dacă vocea nu insistă cu pathos asupra stranietății, aceasta se face, cumva bizar, și mai stranie. Iată, de pildă, primul poem, cel care dă și titlul volumului – e despre trei oameni care vorbesc singuri în public, un bărbat tânăr, o femeie fardată între două vârste și o fată vorbind la propriu cu pereții: „O fată care spune tare / Unui perete: ‘uimește-mă!’” (Firul alb). Ai tendința de a da pagina – dar, chiar în vreme ce o întorci, îți aduci aminte de acele versuri ale lui Mazilescu cu pereții care vorbesc când se întâlnesc la colț – iar acele versuri, știi bine, sunt de fapt din Salinger – iar poemul lui Bodiu se face deodată intertextul unei literaturi sapiențiale (fiindcă și Mazilescu, ba chiar și Salinger, pretinzând că sunt joculari, vor de fapt să treacă mesaje profund pedagogice). Atâta doar că la Bodiu dimensiunea sapiențială e complet amputată; poemul se încheie sec: „Un fir alb subțire desparte lumea în două”. Și nici o propoziție de înțelepciune nu mai urmează, nici o imagine nu contrage în ea morala fabulei. Ceea ce te face să recitești înciudat poemul, să cauți unde se ascunde sensul acela neliniștitor pe care-l simți, dar pe care nu-l poți prinde de (din nou!) nici un fir – fiindcă firul acesta, sensul acesta, e la fel de alb ca fondul peste care se suprapune.
Consider o mare calitate a acestei poezii brevilocvența ei radicală; dar și un mare risc – fiindcă cititorul grăbit, sau pur și simplu fără o vedere prea bună, ar putea crede că ceea ce se vede atât de greu de fapt nu se vede; că ceea ce se retrage atât de pasionat și programatic din lume de fapt nu există. E un risc pe care Bodiu și l-a asumat conștient, bănuiesc; iar câștigul în subtilitate al poeziei lui a avut drept efect imediat o complicare a lizibilității ei. So it goes: când ceva se câștigă, întotdeauna altceva se pierde. Și vițăvercea.
Nu altfel se întâmplă în alte poeme care istorisesc întâlniri bizare; precum, de pildă, 23 aprilie 2010, în care se relatează pe același ton neutru, sec, un simili-reportaj a două întâlniri imposibile – una cu Gheorghe Crăciun (care la acea dată era mort de mai bine de trei ani) și alta, strict onirică, cu propriul socru. Iată încheierea poemului: „La ore diferite la / 4 şi la 3 m-am întâlnit cu socru-meu şi cu George nu / Ştiu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine.” Finalul cade abrupt ca firul de plumb (oare o fi existând plumb alb?) peste istorisire, fără să încerce să scoată din ea un sens superior, dar în același implicând o discuție despre relația cu ființele absente – se poate așadar comunica cu ele? Pot ele decide dacă și când să se întâlnească cu noi? 99 la sută dintre poeți n-ar fi rezistat să deschidă discuția înspre acea zonă probelamtică; Bodiu face parte dintre cei 1 la sută care știu cum să procedeze pentru ca, închizând această discuție, s-o deschidă de fapt în subtext. E, din nou, un procedeu al aceleiași poetici retractile, brevilocvente, intens reținute care caracterizează tot scrisul lui Bodiu.
Și pe care o regăsim și în poemul Lângă gara Predeal: „Lângă gara Predeal o femeie / Cu basma pe cap şi / O pungă în mână merge / În patru labe. (…) Peste vreo lună când trec prin Predeal / Ea e la începutul drumului / Gheaţa s-a topit punga albă joacă în vânt ca / În American Beauty.” Nici o insistență asupra neverosimilității absurde, dar pline de un sens imediat exploatabil, a scenei; Bodiu preferă să lasă zăcământul poetic așa, în neexploatare, rămânând cititorului să vină cu utilajele de forare și extragere a poeticității. E, cum altfel, mai puțin spectaculos – dar mult mai atașant. Bodiu procedează prin juxtapunere, rămânând cititorului să pună în succesiune poetică ceea ce poetul face să coexiste. 
Tot prin juxtapunere e construit și poemul Liebe; avem aici trei instanțieri, trei instilări în real ale iubirii – afișul din Sebastian Platz cu ultimul film al lui Haneke (în afiș apare cuvântul Liebe), un cuplu în care el e alcoolic iar ea îl roagă să nu mai bea, și un alt cuplu din autobuz, o doamnă atinsă de vitiligo îndrăgostită lulea de „Un chel cu ochii bulbucați / Cu o șapcă albastră pe / Cap”. Nici un comentariu din off, nici o intervenție naratorială care să gloseze, să facă marginalii și distinguo-uri. What you see is what you get; și mirabil e că, primind atât de puține mură-n gură, cititorul se întoarce iar și iar, pentru a-și procura singur ceea ce autorul refuză să-i ofere. În poezia lui Bodiu nu are căuta cititorul care nu pune de la sine; mai exact, care nu are ce pune de la sine. E o poezie pentru cei cu exces de inteligență & imaginație; și, de asemenea, pentru cititori energici, hiperkinetici, care de dragul poeziei sunt gata să facă mereu mișcare pe marginea poemelor.
Să trecem totuși și la poemele tanatofore propriu-zise. Sunt atât de asertive, atât de strict enunțiative, încât nici nu e prea mult de comentat. În cele mai dure dintre ele, moartea nici măcar nu e numită. Spun „dure”, fiindcă vorbesc despre moartea celor dragi; însă „vorbesc” e doar un mod de a spune, fiindcă tocmai ăsta e programul lor – acela de a nu vorbi despre un eveniment atât de devastator & revoltător. Iată, de pildă, fără nici un comentariu de prisos, câteva astfel de decupaje, vorbind despre moartea tatălui: „Oricum numai ele [animăluțele de pluș, n.m.] îl mai / Pot vedea pe bunicu.” (Un ursuleț cu picioare subțiri și burta mare); „Două pere lipite de-un / Măr în şură ca-ntr-un / Tablou de Theodor Rusu sau / Dumitriu la // Intrare câteva ferestre stivuite / Urme ale socrului meu. / Tudor aleargă găinile printre / Urzici sînt trei mă întreabă / Care e şefa cine conduce / Alege găina roşcată / Fuge / Pe jos fructe de tot felul / Urzici / Urme ale socrului meu” (Două pere lipite de un măr). O vorbire atât de intens reținută despre moartea celor dragi n-am mai întâlnit decât la Dumitru Crudu, în Eșarfe în cer. Iar a vorbi atât de extensiv, dar atât de reținut despre moarte arată, cred, nu o teamă, ci un dispreț devastator pentru moarte, care nu merită nici măcar numită.
Există, apoi, un alt fel de moarte despre care vorbesc poemele de aici ale lui Bodiu – o moarte cumva impersonală, a unor oameni pe care nu i-a cunoscut, dar a căror prezență îi e cumva mediată cultural; iată-l, de pildă, gândindu-se la moartea cerchiștilor în pușcăriile comuniste după ʹ47: „trec / Pe lângă Butoiul de aur unde / Dragoş mi-a spus că / Beau cerchiştii mă gândesc la pozele lor / De grup la pălăriile care s-au făcut / Zob până numeri la 47” (Placă pe zid; poză de grup). E un fel de moartea istoricizată, o funcție plină de răutate a Istoriei care distruge nu individual, ci în grupuri și în hecatombe.
Însă nu e nevoie de circumstanțe din acestea tragice pentru ca moartea să se instanțieze; ea apare până și la supermarket, în timpul celui mai vital act, acela al nutriției: „Stăm pe nişte scaune înalte de sârmă şi / terminăm de mâncat. / Tu un dublu cheesburger / eu cele cinci aripioare. // Discutăm despre cât de greu se găseşte astăzi / Un loc de veci. // În spatele tău în faţa mea / Se întinde cât vezi cu ochii / Carrefourul.” Nu-i de mirare că, având atâta moarte pe cap, oamenii lui Bodiu de aici nu mai sunt „obosiți”, precum în volumul anterior, ci „Depresivi. Nevrotici. / Uitând să trăiască.” (Depresivi. Nevrotici). Într-o astfel de lume, nici măcar moartea & sinuciderea nu mai sunt ce-au fost: „Am văzut inelele lui Sissi figura ei de zână figura / De zână a lui Romy Schneider trecând prin / Toată povestea avea un aer trist şi kitsch / Cu morţi şi sinucideri din / Timpul unei lumi fericite.” (Viena copiilor (IV)). Iar singura ocupație care mai face ceva sens e recensământul morților: „Azi am rememorat / Morţii am numărat până la trei. // Am vorbit apoi despre / Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviţi” (Primăvară timpurie). În fine, într-o astfel de lume, rarissimile imagini „poetice” care apar (dacă sunt vreo trei-patru în tot volumul) capătă consistența & intensitatea unor adevărate barocării – precum în acest poem intitulat Philip Seymour Hoffman: „Purtai şapcă şi ochelari în seara aia. / Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr.”
Pe cât de tanatoforă, pe atât de reținută în gesticulația poetică, Firul alb e cartea unuia dintre poeții care au dus programul „artei sărace” până la ultimele lui consecințe. Așadar, poemul unuia dintre cei mai curajoși poeți de după 1990"... 

Jun. 8th, 2016

Cenaklub Tiuk!

Dan Perjovschi despre cooltura subtîmpitorească

Începe aşa:

"Pentru mulți ani, Brașovul a fost pentru mine locul unde stătea trenul juma’ de oră de-aveam timp să fug să-mi iau apă și eugenii. Pe urmă m-a invitat Mihail Vakulovski să țin o prezentare la Rockstadt și totul s-a schimbat. Mihail e scriitor și conduce revista online Tiuk!, la care cu onor am făcut desene ca să fiu cu un picior în mainstream-ul cultural (22-ul Gabrielei Adameșteanu) și cu unul în alternativa lui. Adică la o publicație literar-voluntară unde publică cei mai răi - în sens bun - scriitori contemporani. Mihail împreună cu Carmina și Alexandru sunt o forță a naturii de pe malul ăsta și celălalt al Prutului. Eu am o slăbiciune pentru scriitori, dar poate și „vski”-ul ăsta ne-a adus împreună (deși al meu e fără k).

Ia imaginați-vă un club cu pereți negri unde se cântă rock greu și la greu și care, pentru niște ore, devine loc de lansare de cărți sau discuţii sofisticate despre cultură. Ha? Te pui cu scriitorii ăștia? Întâlnirile Tiuk! sunt de pomină. Am avut o sală plină ochi și, unde mă temeam eu de băieții ăia fioroși cu păr lung și bocanci cu ținte, am avut parte de un public avizat, cu care am polemizat cordial-cultural-politic niște ore bune. (Rockstad a fost unul dintre cluburile care și-au asumat condiția precară a culturii contemporane și s-a închis preventiv imediat după Colectiv. Acum aflu că s-a redeschis mai mișto și fără buline. Le urez lui și serilor Tiuk! la mai mare.)"

Continuarea aici

Jun. 4th, 2016

terminator vklvsk

MUHAMMAD ALI (traducere veche din "100 de sportivi")

Muhammad Ali

(născut în 1942)

            Parţial show man, parţial manager, dar un campion integru, Muhammad Ali a fost în box - nu, mai exact - în univers, un adevărat simbol, mereu în fruntea fanilor săi la propriile ieşiri, şi aşa a fost şi-n anii şaizeci, şi-n anii şaptezeci.
            Apărând pe scenă într-o perioadă în care nu se prea auzea nimic despre campionii mondiali de box la categoria grea, aşa cum, de fapt, nu se auzea nimic nici despre ceilalţi boxeri, acest tânăr, care în prima parte a vieţii sale s-a numit Cassius Marcellus Clay, a demonstrat că farmecul personal atrage la fel de mult ca talentul, devenind doar în trei ani figura cea mai populară şi mai strălucitoare din lumea sportului. El avea grijă de imaginea sa exact ca un actor de carnaval şi considera că celebritatea e o proprietate personală în aşa măsură încât s-a autodefinit „Extraordinarul”, titlu pe care mulţi erau gata să-l atribuie acestui luptător, după cele două victorii consecutive ale sale asupra unui boxer care părea invincibil - Sonny Liston.
            Adăugând vitezei sale uimitoare în ring tiradele verbale, Muhammad Ali a adus în box o anumită notă teatrală, iar de la vorbăria lui continuă capetele adversarilor ameţeau la fel de tare ca şi de la pumni.
            Muhammad Ali a început să prezică finalurile meciurilor sale după ce l-a văzut pe „Minunatul George”. Eu pur şi simplu aud cum acest băiat alb vorbeşte: „Eu sunt cel mai mare luptător din lume. Sunt invincibil, nu e posibil să fiu învins. Eu sunt cel mai mare, sunt extraordinar! Eu sunt regele! Dacă acest biban va reuşi să mă bată - îmi iau zborul cu primul avion spre Rusia. Nu pot fi învins, e imposibil aşa ceva. Eu sunt cel mai mare! Când el apare pe ring, toţi încep să turbeze de răutate. Da, toţi turbează urlînd la el. Şi eu sunt în turbare. Am privit în jur şi am văzut că toţi sunt turbaţi împotriva lui”. Ali a fost iluminat de o idee: „Am văzut în jur cincisprezece mii de oameni care aşteptau ca acest băiat să fie rupt în bătaie. Şi el a ajuns la asta doar cu propria voce. Aici mi-am zis că într-adevăr e o idee eeeextraordinaaaară!”.
            Şi atunci tânărul boxer a început să se înfierbânte cu cuvinte, prezicând în ce repriză anume îl va pune la pământ pe următorul adversar din ring: „Archie (Moore) va prinde grăsime la coaste / am de gând să-l trimit la pensie / băieţi, când veţi veni la luptă, nu ocupaţi locurile dinspre ieşire / pentru că va trebui să plecaţi cu toţii acasă după a patra rundă”.
            Spectatorii încă nu auziseră aşa ceva înainte de meciuri - bravade, provocări şi laude de sine. Şi ei năvăleau în sălile în care avea el lupte la grămadă, ca să vadă cu ochii lor cum va fi domolit impertinentul. Dar, vai, scenariul se repeta de fiecare dată: după începerea reprizei anunţate dinainte, Muhammad Ali îşi punea adversarul la pământ, trimiţându-l în lumea viselor, iar el rămânea pe ring ca să se admire, până când spectatorii îşi vărsau năduhul.
            Toate la el erau bine gândite, având un sens sau o poreclă: „ursul” (Liston), „Mumia” (George Foreman), „Spălătoreasa” (George Chuvalo), „Iepuraşul” (Floyd Patterson); propriile lui manevre aveau denumiri aparte - „târşâiala lui Ali”, „vâsleşte o doză” şi „ancora-n căpăţână”. Toate aceste expresii au intrat în lexiconul acestui sport nobil cu pumnii.
            Ali devenise cunoscut pentru expresiile sale deosebit de iscusite şi potrivite. Despre Leon Spinks a spus că e atât de dizgraţios, încât „atunci când pe obrazul său curge o lacrimă, ea se sperie imediat şi se întoarce înapoi”. Când cineva l-a întrebat dacă nu se teme de Sonny Liston, Muhammad Ali a răspuns: „Ascultă-mă, un băiat negru îl sperie mult mai tare pe un băiat alb decât un băiat negru pe alt băiat negru”.
            Însă exact una dintre vorbele sale tăioase s-a întors chiar împotriva lui însuşi şi i-a luat „Extraordinarului” aproape trei ani din cariera de boxer, şi - printre altele - i s-au furat exact trei ani din perioada de glorie, când se afla în vârful formei sale sportive, al măiestriei şi al celebrităţii. Căci atunci când Muhammad Ali, tot el recrut de rând cu numărul 15-47-42- 27, a primit categoria 1-A şi ziariştii l-au întrebat ce părere are despre slujba de recrut din Louisville, el le-a răspuns: „Eu nu-s în ceartă cu Vietkongul”. Acest răspuns şi refuzul de a participa la războiul din Vietnam în perioada când trebuia să-şi satisfacă stagiul militar din convingerile sale religioase au fost suficiente pentru aprinderea unui scandal, motive destule pentru a le da ocazia bebittilor* locali, care conduceau organizaţiile de box, să-l lipsească de centura sa de campion şi i-au interzis să mai intre pe ringurile de box.
            El a rezistat, cum ar fi putut să reziste puţini, reuşind să se lupte împotriva sistemului. Cu toate acestea, Muhammad Ali pînă la urmă a învins şi Judecătoria Supremă a Statelor Unite ale Americii i-a dat lui câştig de cauză. Muhammad Ali s-a întors triumfător, în 1970, după trei ani şi jumătate, pe ring, pentru a redeveni cine a fost - neînvinsul campion al lumii la categoria grea.
            Acum Muhammad Ali a depăşit cu mult boxul, ieşind din ringul îngrădit de frânghii, devenind simbolul anilor şaptezeci - ca omul care a aruncat mănuşa sistemului şi a ieşit învingător. Cu toate că Muhammad Ali a pierdut meciul de cincisprezece runde cu Joe Frazier, meci numit „Luptă cu Literă mare”, Ali a rămas „Campionul poporului”, renume pe care l-a dus până la titlul de „Campion al lumii” în extraordinara luptă cu George Foreman - vestita „Furtună din junglă” -, care a avut loc în anul 1974.
            Şi deşi Muhammad Ali urma să se lupte pe ringurile de box încă patru ani şi să mai aibă două încercări nereuşite de a redeveni campion al lumii la grei, în ochii multora el a rămas în continuare „Extraordinarul”.


* Eroul romanului cu acelaşi nume al lui Sinclai Luis, nume care a devenit un simbol al businesmanului de vârstă medie, care nu vede mai departe de lungul propriului nas.

May. 30th, 2016

În Steaua (3) - despre „Cerul senin” de Ştefan Manasia

A apărut pe site, aici, şi nr. 3 al revistei "Steaua", în care găsiţi şi cronica mea despre „Cerul senin” de  Ştefan Manasia:
Tatuaje
Mihail Vakulovski
„Cerul senin”
Cînd voi fi mare, vreau să am muuulți copii, și pe cel
mai mic vreau să-l cheme Ștefan. De ce, tati? Pentru că
tu o să fii mort, tati. Și-mi place tare mult numele Ștefan

Cel mai recent volum de poezie al lui Ştefan Manasia, „Cerul senin”, este alcătuit din patru părţi: Enter, Aterizare forţată, Taurul mecanic şi Exit. Enter şi Exit conţin existemul Fort Mănăshtur („ceață afară, abur, broboane pe geam: / „adevărul e cerul senin”, / cum zice Nino Stratan”) – am fi tentaţi să spunem că e acelaşi poem, dacă n-ar fi datat diferit, chiar în titlurile text…elor. Primul e din 26 noiembrie 2013, iar ultimul – de pe 26 noiembrie 2015. Între ele se desfăşoară „Cerul senin”, apărut la sfîrşitul anului care tocmai s-a încheiat, 2015, la Editura Charmides.
           În „Cerul senin” poetul Ştefan Manasia îl trece pe eul său liric („Sînt un / musulman / Kenyan / de limbă / Swahili / căruia / îi este / tot mai / SILĂ / de Profet”) prin mai multe stări existenţiale contradictorii, fără să încerce să-l menajeze prea tare („Faun sau grifon din lut / mistuit de holeră – / zac în cort, vă descriu / cum a făcut și Herodot / în cealaltă eră”). Dar nu putem să nu observăm că mereu are grijă să-i dea un fir de iarbă salvator, îi întinde o mînă… cerească: mai întîi fetiţa care-l face să-şi retrăiască propriile stări din copilărie, dar şi să-l fortifice & responsabilizeze, apoi şi apare o mare dragoste, pentru care acest nou eu liric manasian ar face orice, doar ca ea să vină la el, taurul mecanic.
           Chiar din motoul grupajului Aterizare forţată vedem că eul poetic e în (mare) pericol, pentru că în casa lui s-a cuibărit „Eris, / cearta de nezdruncinat în pornirea-i / de-a spulbera un bărbat” (Eschil). El se apără cum poate, uitîndu-se la tot felul de filme, omagiind înaintaşii nemuritori (precum Ion Mureşan, „sexagenar și tînăr”), exersînd textuleţe cu forme fixe (sonete şi haikuuri), dar – mai ales – petrecînd timp (adică îmbătrînind: „Nimic mai ispititor / decît să îmbătrînești”) alături de fiica sa, Estera („Despre mica Estera tatăl ei / tastează poeme”). Deşi într-o stare extremă, la limită, salvarea nu are cum să nu vină, pentru că: „numai gîndul / că mîine, pe orice fel de lumină, vom / ieși amîndoi să construim și să demolăm, să inventăm / întîmplări, face totuși să mai găsesc ușa și cheia și canapeaua, / vidul domestic în care aparatele electrocasnice / înalță muzici spre distrugerea mea. Copiii mici sînt ca / vinul, îmi spun, cînd te văd pregătindumi salată sau / desert în crăticioare minuscule, pe iarba murdară, acolo / unde răutatea și sloiurile nu ajung, unde isteriile bergmaniene / nu mai au forță să reteze arteră după arteră”. Odată cu „Cerul senin”, şi Ştefan Manasia intră în rîndul poeţilor 2000-işti care nu mai scriu neapărat în primul rînd despre ei, ci despre copiii lor, cei mai cunoscuţi colegi de generaţie de pînă acum care i-au făcut celebri pe (sau s-au folosit de) copiii lor fiind Radu Vancu şi Dan Coman.
           Şi-n partea a treia „personaj principal” e Estera, doar că aici apare şi o poveste de iubire misterioasă şi apăsătoare, despre care Ştefan Manasia doar ne lasă să bănuim cîte ceva, pentru că şi-n această carte scriitorul clujean reuşeşte să-şi păstreze stilul la care a ajuns încă dinainte să publice. (Eu mi-l amintesc dinainte de 2000, prima oară l-am auzit citindu-şi poeziile la Festivalul de Poezie Avangardistă de la Sighişoara. Iar înainte de „Cerul senin” a mai editat Amazon și alte poeme, 2003, Cartea micilor invazii, 2008, Motocicleta de lemn, 2011 și Bonobo sau cucerirea spațiului, 2013). Cartea se încheie cu un poem sfîşietor de dragoste, care dă şi titlul părţii a treia, „Taurul mecanic”, în care eul liric o imploră pe ea să vină, chiar dacă şi dacă şi dacă şi dacă („Dacă ești tandră / sau numai o cățea cu pielea catifelată, / pe mine nu mă interesează (…) Vino, dacă ai avortat de curînd și ai nimerit / peste-un ginecolog măcelar și / vino, dacă adolescentele skinny, cu sîni ce nu vor / înflori niciodată îți accelerează / – doar privindu-le din senin – senzația de ulcer, infarct, / variolă, lepră mentală”…). Dar e un poem postmodern, aşa că nu vă aşteptaţi la dulcegării şi romantisme. La poeţi precum Ştefan Manasia mult mai importante sînt stările pe care le conţin şi le transmit existemele lor, iar Manasia ştie incredibil de bine să pună dop poemelor-sticluţe cînd acestea acaparează starea în cea mai vie formă a ei. Ştefan Manasia rămîne şi-n această carte existenţialistă un poet pur-sînge, cu cerul senin deasupra sa.

Ştefan Manasia, „Cerul senin”, Editura Charmides, 2015

May. 29th, 2016

foto Cosmin Bumbut

În Steaua (5), despre „Constelaţia fenomenelor vitale” de Anthony Marra

În noul nr. al revistei "Steaua", pe care-l puteţi citi aici, şi o cronică de-a mea:
Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Constelaţia fenomenelor vitale”

„Un semn de sens unic arăta spre cer”


           Tînărul scriitor american Anthony Marra (n. 1984) debutează la 30 de ani cu un roman despre cele două războaie recente din Cecenia, exact ca tînărul scriitor rus Zahar Prilepin (n. 1975), care, la 30 de ani, debuta cu un roman despre războaiele din Cecenia. Romanul lui Marra se numeşte „Constelaţia fenomenelor vitale” şi la noi a apărut în 2015 la editura Humanitas Fiction (după doar un an de la publicarea manuscrisului), iar romanul lui Prilepin se numeşte „Patologii” şi a fost editat în 2014 la Curtea Veche. Şi ca să avem un tablou complet, există şi o carte despre Cecenia a unui tînăr scriitor cecen, Gherman Sadulaev (n. 1973), care se numeşte „Eu, cecenul” şi care acum cîţiva ani a fost tradusă şi în română, doar că încă nu a fost publicată din motive… necunoscute (primise bun de tipar etc.). Dacă „Eu, cecenul” e un adevărat poem (asemeni capodoperei lui Venedikt Erofeev, „Moscova-Petuşki”, sau a lui N.V. Gogol, „Suflete moarte”), cărţile americanului Marra & rusului Prilepin sînt veritabile romane de război. În „Patologii” protagonist e un soldat rus din forţele speciale care luptă în războiul ruso-cecen, doar că Prilepin reuşeşte să fie echidistant şi să nu judece, iar cel de-al doilea plan, cel puţin la fel de important ca planul „de război”, e de dragoste, Egor amintindu-şi mereu de iubita sa de acasă şi de iubirea lui… patologică. Înainte să ne întoarcem la „Constelaţia fenomenelor vitale” mai amintim că toate cele trei romane au cîştigat cele mai mari premii din ţările lor (Sadulaev a fost premiat de… ruşi, habar n-am dacă există premii literare în Cecenia) şi au fost traduse în foarte multe limbi.
           Romanul „Constelaţia fenomenelor vitale” e dedicat surorii şi părinţilor scriitorului şi are drept moto ultimul rînd din „Hagi-Murat” de Lev Tolstoi („Ciulinele strivit în mijlocul arăturii mi-a amintit de această moarte”), lucrare dramatică pe care o găsim în volumul 12 (ultimul) al „Operelor complete” ale lui Tolstoi, editate de „Pravda” în 1987. („Patologii” e dedicat bunicului lui Prilepin, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial). Titlul este pescuit dintr-o carte de-a Sonjei, pe care o citeşte sora sa, Nataşa, unul dintre personajele cărţii, „Dicţionarul Medical al Uniunii Medicilor Sovietici”: „Viaţă: o constelaţia a fenomenelor vitale – organizare, excitare, mişcare, creştere, reproducere, adaptare”. Romanul nu are un personaj principal, doar poate războiul sau moartea sau pofta de viaţă, în rest – toate personajele sînt şi principale & secundare în acelaşi timp şi absolut toate sînt în felul lor nefericite şi distruse de război. Fiecare are o poveste de viaţă care ar putea fi subiectul unui roman aparte, dar aceste romane sînt ratate tot din cauza războiului, aşa cum sînt frînte şi destinele acestor personaje.
După ce ruşii (în roman numiţi „federalii”) îl iau, noaptea, pe Dokka, tatăl unei fetiţe de 8 ani, Havaa, din satul cecen Eldar, şi dau foc casei, pentru că nu o găsiseră şi pe fetiţă, vecinul şi prietenul lor, Ahmed, o duce pe aceasta la spitalul din orăşelul de alături, Volceansk. Acolo o caută pe Sonja, un medic excepţional, care a învăţat la Londra, pe care a părăsit-o cu tot cu logodnic pentru a se întoarce la sora sa din Cecenia. Anthony Marra leagă naraţiunea în jurul personajelor şi sare de la un eveniment la altul, de la o întîmplare la alta, aşa cum face şi Mircea Cărtărescu în „Solenoid”. Mai întîi povesteşte despre tatăl fetiţei, apoi despre prietenul lui, Ahmed, apoi despre Ramzan, cel de-al treilea prieten din copilărie, despre Hassan, tatăl lui Ramzan, despre Sonja, Nataşa, o vecină de-a lor şi tot aşa… Acţiunea din prezent are loc în doar cîteva zile, mai exact – cinci, în care Ahmed o duce pe Havaa la Sonja, apoi, pentru că medicul îi spune că aici nu e orfelinat, ci spital cu doar doi medici, Ahmed decide să lucreze la spital, deşi are acasă o soţie bolnavă, care nu se poate descurca fără el. În ultima zi e luat de soldaţii ruşi şi Ahmed, iar Sonja se duce la el acasă, o spală şi o îmbracă pe soţia lui moartă, îi dă lui Hassan scrisoarea pe care o găseşte sub ea şi se întoarce la spital. În rest, e trecut şi viitor. Din trecut aflăm despre copilăria celor trei prieteni, pe care i-a despărţit războiul (după ce în primul război ruşii i-au tăiat lui Ramzan boaşele pentru că nu a vrut să accepte să colaboreze cu ei, în cel de-al doilea război acesta devine turnătorul ruşilor şi-i vinde inclusiv pe Dokka şi Ahmed). Despre tatăl lui Ramzan, Hassan Gheşilov, cel care a scris „Originile civilizaţiei cecene”, din care s-a publicat doar o mică parte, restul paginilor („Patruzeci şi patru de mii trei sute treizeci şi opt de pagini. Mi-a luat cinci ore să le număr”) fiind arse cu mîna lui, dezamăgit de propriul fiu, de soartă, de editori şi de toate. Despre soarta Nataşei, care, după plecarea Sonjei la Londra, încearcă să se salveze şi să emigreze, dar ajunge prostituată în Italia. După ce se întoarce, o vreme lucrează la spital cu Sonja (unde aduce pe lume sute de bebeluşi, inclusiv pe Havaa), dar cînd redevine dependentă de droguri încearcă să fugă din nou, numai că e oprită de o patrulă rusească, comandantul încearcă s-o violeze, iar cum se termină povestea ei veţi afla dacă veţi citi cartea. O carte de debut foarte curajoasă, intensă, crudă, directă, cu personaje deosebite, cu întîmplări peste limita disperării, cu poveşti şi pilde înţelepte, bine scrisă, care chiar se citeşte cu sufletul la gură. Lectură utilă!

Anthony Marra, „Constelaţia fenomenelor vitale” (roman), Humanitas Fiction, 2015
(Trad.: Ioana Avădani)

May. 24th, 2016

Vakulovski.autoportret

"Vreau să cînt şi chiar cînt"

Azi, după a doua zi de inventar la librărie, cînd m-am întors în libertate am găsit... două cronici irefutabile la "Vreau să cînt şi chiar cînt". Mulţumesc, Anca & Cătălin

May. 22nd, 2016

terminator vklvsk

Al doilea existem postRiduri din Antoneşti

Olea l-a înjurat pe Tolea, a ţipat
şi a plecat.
Tolea a zis doar
                          Fă, Oli, undi ti duşi?

Nu are dreptate – a zis Tolea – îi drept
că trebuia să mă duc dimineaţă la muncă
dar ieri am cam păhărit şi… dimineaţa…
Te durea capu’ – i-am zis de peste gard.
Da, mă durea şi capu’, a zis Tolea,
dar eram şi beat.
Şi cînd pleci, mîine?
Am autobuz şi la trei, a zis Tolea, da’
nu mă duc… că-s beat.
Dacă nu mai bei – te trezeşti pînă atunci,
                                                                   i-am zis,
spălîndu-mă pe dinţi.
Ei „nu mai bei”, cum să nu bei?
Eu chiar acum beau un borcan di jin dacă mi-l dăi!




Cel dinainte e ăsta:

cine-a pus plugul în drum

„cine-a pus plugul în drum?”
bolboroseşte un vecin fost prieten din copilărie
mergînd spre casă
„cine-a pus plugul în drum în pu a mea?”
„mă-ta” aude el o voce care iese din
ferestruica de la podul casei de lîngă casa lui
fostul prieten din copilărie fost luptător sovietic în Afganistan
o împroaşcă pe fata din pod cu organe din „Povestea poveştilor”
în special de-ale lu’ mă-sa
şi cu toate obiectele bisericeşti plus „mă-tii”
şi-i arată prin gesturi ce-o să-i facă atunci cînd o s-o prindă
c-o s-o fu şi-o să-i bage pu în gu şi tot aşa-aşea-aşea
iar ea nu se lasă deloc mai prejos
şi-l îndeamnă s-o fu în cu pe mă-sa moartă
şi în gu pe curva de nevastă-sa asta urîtă şi proastă (da’ văd că se cunosc)
aşa că am un concert hip hop cotidian-existenţial de mahala
la cel mai jalnic nivel posibil („nevajnîi” sau chiar „huiovîi”)
fără să ies din bibliotecă

îmi dau seama că nu ştiu cu cine se ceartă
fostul prieten din copilărie
şi asta trebuie să însemne că
m-am cam înstrăinat
sau cum ar zice prietenul din studenţie
„i tam de svoi
i zdesi ciujoi”
da’ lasă asta acum („lasî jălea”)
şi spune-mi cine-a pus plugul în drum în pu a mea

May. 19th, 2016

foto Cosmin Bumbut

O lansăm azi, la ora 18:30, la Şaguna (Bv)

Pagina evenimentului pe facebook

Tatuaje
Mihail Vakulovski

„Strania istorie a comunismului românesc”

Fiecare carte a profesorului şi istoricului Lucian Boia e îndelung comentată, aprinde discuţii, împarte cititorii (& necititorii, din păcate – mulţi comentează după ce au citit… doar titlul cărţii) în două tabere. Asta poate şi datorită talentului lui Lucian Boia de a anunţa foarte clar chiar din titlu – şi subtitlu – despre ce e cartea. Nici noul său volum n-o să facă excepţie, fireşte.
După ce a demonstrat că România e o ţară „altfel” („De ce este România altfel”), Lucian Boia ne arată în cel mai recent studiu al său, „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”, cum şi comunismul românesc e… altfel. O carte foarte utilă mai ales pentru cei care n-au trăit în comunismul care a rezistat oficial mai mult de patru decenii, pentru că profesorul Lucian Boia adună aici foarte multă informaţie, statistică, date istorice, de la începutul comunismului, începuturile comunismului din România pînă în zilele noastre (pentru că despărţirea de comunism în România are loc „cît mai încet cu putinţă”). Boia îşi propune „dincolo de o simplă descriere, o interpretare a fenomenului comunist românesc”. Fireşte că şi comunismul din România a fost asemănător cu comunismul din restul lagărului socialist, dar în acelaşi timp a avut „nu puţine trăsături specifice”, spune Boia. Exact despre aceste „trăsături specifice” este „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”. Dacă vreţi să le aflaţi şi să vedeţi cum le explică profesorul şi istoricul Lucian Boia – citiţi această carte. Comunismul n-a fost prea plăcut, iar lectura cărţii despre strania lui istorie va fi cu siguranţă plăcută şi veţi afla foarte multe despre evenimente, întîmplări, intenţii de pe vremea comunismului din România. De exemplu, că după schimbarea la faţă a României prin dărîmarea bisericilor, mănăstirilor şi caselor pentru a construi blocuri, Ceauşescu avea în plan şi desfiinţarea satelor: „De la abuzul dărîmării oraşelor, s-a ajuns spre sfîrşit la ceea ce părea a fi o autentică manifestare de nebunie: proiectul desfiinţării satelor! În Scînteia, ziarul oficial al Partidului, apărea, la 4 martie 1988, extravaganta cuvîntare a lui Ceauşescu pe această temă”. Apropo, cartea se încheie cu două documente din epoca ceauşistă care rivalizează cu scrisorile lui Harms, prozele lui Urmuz sau piesele de teatru absurd al lui Eugene Ionesco. Hai că v-am făcut curioşi. Lectură utilă!

Lucian Boia, „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)”, Humanitas, 2016

Apr. 25th, 2016

Foto Vlad Rotaru

Tm-Bv-Tm

23 aprilie 2016 (tren Bv-Tm)
M-a invitat Bogdan Munteanu la Tm, de care fug ca de dracu’, fiind mult prea departe. Dar, deşi în ultimele săptămîni am dormit foarte puţin, m-a convins, fiind un eveniment literar altfel, care pare foarte fain, cu invitaţi foarte bine aleşi. Unica variantă – trenul de la ora 6, ajunge la 14:17 la Arad, unde o să mă aştepte careva din ei cu o maşină. Ieri am avut o zi foarte grea la serv, a venit şi transportul cu cărţile, apoi am avut CenaKLUb Tiuk, apoi am fost la lansarea Norei Iuga din Tipografia, apoi – la concertul Alternosfera din Rockstadt, de unde m-a luat Carmina, care venea din Tulcea, de la olimpiada de civică. M-am culcat pe la 2 şi la 4:30 eram în picioare. E un vagon din ăla lung, fără separeuri. La Făgăraş au urcat unii cu o şatră de puradei, „Muaaamă, merem cu trenu!” Io, ca tata & frate-meu, dorm şi pe tancul pornit, dar în afară de copii mai e un ungur care cred că de fapt e ţigan-maghiar (i-am aruncat nişte priviri tăioase printre scaune, dar încă nu i-am văzut mecla). În schimb, l-am tot auzit. Vorbeşte cu tot felul de „fraţi” & nevestele lor, pe care „nu te-am auzit de 25 de ani, frate, ce dor mi-e de tine, frate!”. Tot bagă propoziţii scurte sau expresii ro în maghiareea lui, vorbeşte la un fel de videochat, fiindcă-i auzim şi interlocutorii: „Ai bani?” – „Da de unde, n-am nici un leu, mi-am cumpărat bilet”.
          În acelaşi timp cu el/ei vorbeşte la telefon şi un fel de măicuţă, o femeie din asta bătrînă, îmbrăcată în negru, îmbrobodită, care-şi suge zgomotos gingiile şi tuşeşte în telefon şi clefăie, şi-şi tot drege vocea – „Hhhîîîîîî-hhîîîî-mniom-mniom-mniom! Da’ nu-i aşa că nu te duci la biserică, Mihai? Da’ părinţii tăi au murit, nu-i aşa? Hî-hî-mtje-mtzje”. În fundul vagonului un idiot ascultă nu’ş ce radio religios şi cînd e cu cîntecele îngînă şi el – ştie toate „versurile”. În faţă-stînga – o femeie stă întinsă pe o bancă, iar pe banca din faţă şi-a întins copitele. S-a descălţat, aşa că pe lîngă coloana sonoră cretinoidă avem şi un miros „adecuat”, cum ar zice Luca Piţu. Nu mai dorm, citesc „Totul e iluminat” de Jonathan Safran Foer, am văzut filmul de două ori şi mi-a plăcut de fiecare dată. Am ajuns la Deva, au coborît şi copchiii, şi măicuţa clefăitoare, am rămas doar cu grohăitul & ciorapii nespălaţi (şi ăla pe care-l bănuiam că-i videochatizdu’, dar se pare că îndoctrinatul cu n fraţi şi videochatistul… e aceeaşi persoană – „Ce faci, mă, cumnate? Stai liniştit, nu te las eu! Şi nevastă-ta s-a angajat? Ia banu’ gros? Bine, hai că te las, te laaas! Hai!”
          Mă apropii de Arad, mă duc să mă spăl pe dinţi. Ocupat. Iese unicul călător care părea „cît di cît”, un tînăr care s-a dus în capătul capătului vagonului, cît mai departe de fauna hiper-activă. Intru în baie… – m-oi spăla în Arad, ăsta s-a pişat-căcat şi n-a tras apa…



24 aprilie 2016, Tm-Bv
Lecturile & lansările au fost foarte plăcute, în strada pietonală, lîngă librărie, apoi, la bere, s-a discutat doar literatură.
          La hotel, deşi cei de la Cărtureşti mi-au trimis şi mail cu rezervarea, au şi sunat de faţă cu mine să le spună să facă factura, ăştia… nu ştiau nimic. „Ăştia” vorba vine, că era un ameţit care a zis: „Da’ ştiţi cît e camera?” – „Nu mai mult de 150” – „De lei?” „Da”. În acest moment a venit repede un coleg speriat, îmbrăcat ca el, cu 100 de lei în mînă: „Urgent! Schimbă-mi-i! Urgent! Da’ urgent!” Ăsta s-a tot holbat prin plicuri, dar n-a putut să-l ajute. „212, aveţi mic dejun de la 8 la 11”. Toţi pereţii se zguduiau de la o discotecă din hotel, unul rupt de beat se străduia să intre în camera vecină. Dimineaţa mi-am dat seama că mi-am uitat apa minerală – neîncepută – în trenul Bv – Budapesta, şi în supergara auto din Tm nu e nici un chioşc deschis, iar de la super-aparatele de aici poţi să iei doar super-cola şi mizerii din astea. Dimineaţa m-am întîlnit cu Ana, care mi-a povestit că la o conferinţă studenţească un tip de la Cluj a avut o prezentare foarte faină pornind de la un poem de-al meu. Omul era supărat că M. Cărtărescu a neglijat în cartea sa despre postmodernismul românesc cartea – fundamentală – despre postmodernism a lui Liviu Petrescu. Deşi ar fi trebuit să ştie de ea, pentru că în cartea sa Cărtărescu citează poemul meu care trimite la cartea lui Liviu Petrescu, neluată în seamă nici măcar la bibliografie.
Tm. 10:00 (de fapt, 09:58). Şoferul se ceartă cu accent de Vaslui cu o timişoreancă rămasă pe peron – „Trebue sî şiţ cu şinsprişi minuti înainti, duamnî, aşa trebue sî faşi! Cum di şi, duamnî – di kiki, di kiki-riki, duamnî, c-aşa am vrut noi, duamnî!” – şi-i închide telefonu-n nas. „Şi ti inirvez pi tăti ritardatili, uăi?”, îi zice celălalt şofer.
          În microbuz avem o borîtoare profesionistă. Are vreo 10-12 ani, dar borăşte din 10 în 10 minute, mamă-sa e, fireşte, pregătită, încă n-a rămas fără pungi.
          A trebuit să stăm la Deva o oră (cum di şi? Di kiki-riki! Cînd eram mic, mi-erau interesanţi oamenii cu creion după ureche. Unul dintre şoferi are o scobitoare la ureche – noua floare la ureche).
          Cît am lipsit, mi-au şutit pixul (d’aia pîn-la Deva am scris cu negru – pix nou-nouţ, am scris doar autografele de la Tm cu el!, iar acum – cu albastru (pregătit şi eu – mi-am luat două pixuri şi două creioane). Aş putea să scriu şi cu două grafii, că noul vecin tot aruncă ocheade pe foile mele. Înainte să intrăm în microbuz, şoferul cu scobitoare la ureche a întrebat-o pe fetiţa borîtoare cîţi ani are şi a sfătuit-o să se uite înainte, nu pe fereastră, „fiu-mieu di la trii ani faşi Italiia”. „Opt”, a zis fata, după ce s-a gîndit o vreme. Îi ajunge lu’ mă-sa pîn-la gît. Nu se ştie cît i-a dat să mănînce, că borăşte în continuare…
          Cînd am urcat în microbuz, la radio se tot smiorcăia una: „mă întoarce pe dos, / mă ridică de jos / gura ta, / gura ta”. Mi-am zis c-o să aud multe din astea, dar am avut noroc că m-am putut concentra la carte, iar rockerul din stînga are noroc de căşti. Cînd să ies, lălăia: „nu e puţin, dar este frumos, / nu e elegant, / dar e ruşinos, / am ceva bun-bun de la mine, / am ceva bun-bun pentru tine”…
nemuritor

Steaua 1 & 2 (2016)

Au apărut primele două numere ale revistei clujene Steaua.

În nr. 1 (p. 12) am o cronică despre
Liliana Corobca, „Imperiul fetelor bătrîne”, Ed. Cartea Românească, 2015
şi mai e şi:

Alexandru Vakulovski CE MAI FACE GEORGE, pag. 28.

În nr. 2 (p. 26) scriu despre
Mariana Codruţ, Hiatus (poezie), Paralela 45, 2015

şi răspund la o anchetă a lui Doru Pop despre ce ascultam în mileniu trecut, alături de alţi scriitori (p. 22):


1.      Ce genuri muzicale ascultai în anii 60-80? Care erau trupele tale preferate? Care erau piesele rock preferate? Explică-mi de ce alegeai aceste formații?
Fiind născut în 1972, în URSS, în anul 1980 aveam abia 8 ani; 1980 – anul Jocurilor Olimpice de la Moscova, unde muzica a fost făcută de basarabeanul Eugen Doga, an în care a murit Vladimir Vîsoțki, unul din preferații lui tata. La 8 ani probabil că mai ascultam muzică pentru copii, dar și ce ascultau ai mei, plus ce-mi plăcea din ce auzeam la televizor şi radio. Într-adevăr, preferam muzica rock, dar și cea „de autor”, mai ales pentru versuri (Vîsoţki, Bulat Okudjava, Alexandr Rozembaum). De pe la 10 ani deja mă duceam în centrul raional după casete cu formațiile preferate. Tot atunci m-am întîlnit o dată cu un fost elev de-al lui tata, care era medic la Chişinău, parcă atunci cînd l-am dus pe frate-meu la centrul raional, că-şi fracturase mîna, după ce-a urcat pe-o motocicletă, am vorbit cu el, probabil ca să-i aline durerea, iar după aceea mi-a transmis o casetă pe care aş asculta-o cu drag şi acum (dacă n-ar fi imprimat tata deasupra nu ştiu ce scriitor), era o compilaţie foaaarte faină de muzică rock. Din formațiile rock îmi plăceau cei de la Akvarium, Mașina Vremeni, Alisa, Kino, Kruiz, Nautilus Pompilius, DDT, Agatha Christie, Grajdanskaia Oborona, Aukțion, Korozia Metalla, Metallica, Europe, Nirvana, Beatles, Led Zepelin, Sepultura, The Doors şi multe altele. Din muzica autohtonă ascultam Noroc, care a cîntat și cu numele Contemporanul, pentru că erau interziși într-o perioadă. Apropo, „De ce plîng chitarele” e piesa lor. Tata asculta și muzică populară – Nicolae Sulac, Gică Petrescu, Sofia Vicoveanca, Lăutarii, dar mie nu-mi plăceau deloc atunci. O dată i-a adus mamei un disc cu Sofia Rotaru și unul cu Alla Pugaciova, le mai avem și acum, așa cum s-au păstrat și foarte multe din casetele mele, pe unele le am chiar la Brașov. Aaaa, îmi plăceau și discurile care se vindeau cu niște reviste despre natură, erau cu fel de fel de ciripit de păsări (pentru mine tot muzică era), apoi am avut o perioadă cînd nu suportam formațiile cu vocaliști, preferam doar instrumentele. Pe lîngă albume muzicale aveam foarte multe discuri cu vocile scriitorilor (Tolstoi, Blok, Esenin, Maiakovski, Ostrovski, Mandelştam, Pasternak, dar şi poveşti, cele mai multe de-ale lui Ion Creangă, citite de actori. Muzicianul familiei era, însă, frate-meu, care asculta muzică dură de cînd îl ştiu, după ce-am plecat de acasă vecinii ştiau cine s-a întors în vizită doar după muzică. Ştiu că-n copilărie asculta Offspring, Pantera, Sepultura şi din astea. 

2.      Care erau vedetele de muzică (rock, pop) pe care le considerai modele? În ce măsură comportamentul lor ți-au influențat viziunea despre lume, societate, politică?
Ah, nici în copilărie nu-mi făceam idoli şi nu acceptam modele. Ştiu că în clasele gimnaziale am cîştigat un concurs republican la literatură despre steaua mea călăuzitoare. Despre cine credeţi c-am scris? Lenin? Puşkin? Eminescu? Nu. Despre bunicul!

3.      Ascultai muzică autohtonă de tip folk-rock? Ce formații, ce muzicieni? Explică-mi opțiunea pentru sau în defavoarea lor.
În perioada aceea nu prea aveam formaţii rock în R. Moldova. Ascultam Noroc, dar şi ei au plecat prin Rusia, devenind formaţia nu ştiu cărei case de cultură, de fapt ascunzîndu-se de sistem, oficial fiind interzişi. Dar cei mai buni se integrau în formaţiile din Moscova sau Leningrad. Unii chiar îşi făceau propriile formaţii, cum a făcut Valeriu Găină (care a cîntat şi-n Noroc), liderul celei mai tari formaţii de heavy metal din URSS. În afară de el în formaţie mai cîntau alţi doi basarabeni. Avem acasă toate discurile lor, poate pare ciudat, dar nu le-am cumpărat „pe sub mînă”, ci chiar de la magazinul de muzică Melodia din Chişinău.

4.      Cum îți procurai muzica înainte de 1989? Care erau traseele prin care ajungeai la noile hit-uri, la noile albume? Ce făceai pentru a obține piesele? Pe ce tipuri de suport ascultai? Ai fost vreodată criticat sau ai pățit ceva (social, familial) ca urmare a ascultării muzicii rock?
Pînă am intrat la Universitate – din studioul muzical din centrul raional. Dacă descopeream ceva nou sau necunoscut, mă duceam la ei (aveau tot!), le făceam comanda, mă plimbam cîteva ore prin Suvorov/Ştefan Vodă sau ascultam ce-mi mai arătau ei (cred că ştiau cam ce ascultă fiecare dintre clienţii lor) şi de cele mai multe ori veneam acasă nu doar cu muzica după care venisem, ci cu cel puţin încă o formaţie nouă sau un nou album (sau din contra, cu unul foarte vechi) al vreunei formaţii preferate. Cînd m-am mutat la Chişinău, am descoperit repede un studio asemănător chiar mai jos de Facultatea de Litere, între facultate şi decanat, cum ar veni („decanatul” era barul de pe strada Puşkin.) Discuri cumpăram doar pentru părinţi, eu ascultam muzica la casetofon, pe casete, fireşte. Nu, n-am avut conflicte în familie din cauza muzicii pe care o ascultam, nici eu şi nici măcar frate-meu, e adevărat că fiecare avea camera lui, apoi puteai să te muţi în cuhne (asta fiind, de fapt, o casă adevărată, în aceeaşi curte).

5.      În ce contexte ascultai muzică rock? Care erau grupurile pe care le frecventai în perioada aceea. În ce măsură tipul de muzică pe care îl ascultai ți-a influențat comportamentul?
De obicei – acasă. Uneori ne întîlneam cu cîţiva prieteni, majoritatea colegi de clasă, la unul dintre noi şi ne lăudam cu ce am mai descoperit. Apoi, la discoteca şcolii tot noi puneam muzica, de obicei ne aduceam casetele de acasă, eu preferam să fiu DJ, pentru că nu dansam, dansurile mele fiind un fel de sport sau kata, nu dansuri-dansuri, dar îmi plăcea să pun muzica. Îmi plac mult ritmurile rock, dar cred că versurile, textele, mesajele sunt cele ce te influenţează, nu „muzica”.


6.      În ce măsură muzica rock pe care o ascultai ți-a schimbat ideile despre lume, societate? Dar despre politică? Ți-a influențat muzica occidentală ascultată în perioada comunistă convingerile ideologice? În ce fel?
Muzica rock pe care o ascultam în primul rînd mă făcea să mă simt bine, apoi – mă punea pe gînduri, russkii rock avînd texte extraordinare, scriitorii ruşi interzişi refugiindu-se în rock şi devenind textieri. Am făcut un nr. Tiuk! doar cu texte din russkii rock, majoritatea din timpul URSS, puteţi vedea aici cam despre ce e vorba: http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=574
Cît despre muzica străină – era precum ciocolata, îţi face plăcere, dar uiţi imediat de ea, nu, nu cred că m-a influenţat în vreun fel, apoi, eu chiar nu făceam/fac politică.

7.      Aveai o ideologie politică în perioada respectivă? În ce măsură muzica pe care o ascultați ți-a definit în acea perioadă o atitudine anti sau pro comunistă. Care era atmosfera în cercurile de prieteni apropiați pe care le frecventai?
Pînă-n 1989 nu am fost implicat politic absolut deloc. Eram elev, tata asculta Europa Liberă, dar nu ştiam că asta e interzis. În studenţia lui a fost anti-comunist convins, chiar a dus steagul URSS de pe cămin şi l-a pus pe WC-ul public. Pentru asta înfundai Siberia, dar nu l-au pîrît cei care l-au văzut (abia aici mi se pare incredibil). Uneori mai răbufnea şi ieşea împotriva ruşilor, dar recunoştea forţa şi calitatea scriitorilor, pictorilor şi a oamenilor de cultură ruşi şi cred că era tare mulţumit de noi că ne-am lăsat şi noi virusaţi de literatură, nu de politică. Pe prietenii mei de atunci nu-i interesa absolut deloc politica, eram atraşi de sport, literatură, cinematografie, şcoală, fete şi din astea, apolitice.

8.      Cum ai descrie influența muzicii ascultate în acea perioadă asupra scrisului tău? Poți da câteva exemple? Există influențe în cărțile tale, în tipul de lecturi pe care le faci? În ce lucrări folosești referințe la piese sau trupe celebre din epocă? Poți detalia această influență a muzicii rock în câteva istorioare personale?
Cred că am linkuri spre muzică în toate cărţile mele, inclusiv în teza de doctorat despre poezia „optzecistă”. Dar cel mai mult folosesc muzica rock în „Tovarăşi de cameră” (nu degeaba le-am numit rockmane), în fiecare parte a trilogiei apărînd un personaj episodic, dar foarte important, care-i povesteşte protagonistului visele sale, Nick de la Tanagra Noise. În partea a doua naratorul ascultă mult russkii rock, din care traduce pentru prietenii săi care nu ştiu rusa, rockul fiind mai mult decît fundalul sonor al poveştii. Hai norock!
   

Apr. 19th, 2016

nemuritor

a fost mama pîn-la noi, mi-a amintit de:

acasă

fiecare întoarcere în casa copilăriei smulge din mine
carne vie
                cu cleştele stomatologului care-i scotea bunicului dinţi sănătoşi

golul săpat de tata nu poate fi umplut
aşa cum frate-meu a acoperit cu pămînt golul căscat sub monumentul funerar

iar mama e mai grijulie cu noi decît
mama băiatului care fugea cu inima mamei sale în mîini
şi cînd a scăpat-o pe jos
inima a zis:
copile, nu te-ai lovit?

casa părintească – inima lui Danko în mîinile lui Sisif

(existem de după RIDURI, încă nepublicat)

Apr. 17th, 2016

foto Cosmin Bumbut

Niciporuc

Ieri, după CenaKLUb Tiuk (de fapt, după concertul Luna Amară, că de la cenaclu am plecat direct la Rockstadt – păi acum n-au ca poză de copertă fotografia pe care am postat-o aseară?) am scris pe fb:
„O ediţie absolut minunată - precum e şi cartea lansată - a CenaKLUbului Tiuk nr. 60, cu Radu Niciporuc. Mulţumim, Georgeta Moarcăs, publicului fain & Librăriei Humanitas Braşov:). Ne vedem vinerea viitoare la aceeaşi oră, tot acolo”.

Dar să vezi ce-a scris Radu Niciporuc, tot pe facebook (în drum spre casă, pentru că a venit la Bv special pentru CenaKLUb Tiuk şi s-a întors înapoi imediat după):
„Ieri, in Piața Sfatului, la librăria Humanitas de la Brașov, atmosfera empatica, întreținută de energicul Mihai Vakulovski, la lansarea lui "Pascal desenează corăbii" in orașul de la poalele Tampei, dar si de invitatul sau special, Georgeta Moarcăș, de prof. univ. Caius Dobrescu, de poetul Vlad Drăgoi, de dr. Florin Tudorescu, de Stanciu Catalin si de fostul meu coleg de facultate, ing. Ioan Cardei.”
***
„Ieri, la Brașov, asistența l-a susținut pe PASCAL și printr-o serie de întrebări ce au făcut, toate, dovada unor lecturi atente. Una dintre ele, lăudată în termeni superlativi de dl. Caius Dobrescu, se referea la împământarea instalațiilor electrice la nave, alta, formulată chiar de domnia sa, a pornit de la controversa inițiată în spațiul anglo-saxon de Melville și Emerson, ajungând la chestiunea acurateții termenilor maritimi în literatura română, dl. Vlad Drăgoi a subliniat observația făcută de dl. Bogdan Alexandru Stănescu în O.C. referitor la evitarea influențelor de almanah, dl. Stanciu a fost interesat de plasarea, în cuprins, a două dintre povestiri, iar d-na Georgeta Moarcăș a remarcat prezența redusă, în povestiri, a inflexiunilor nostalgice, prezente de obicei în literatura mării.”
***
„Am cunoscut ieri, la HUMANITAS Brașov, o echipă de librari de mâna întâi, cu regretul că, furat de împrejurări, nu i-am salutat în grup, și pe fiecare în parte, cu semnul interbelic al respectului: fluturarea pălăriei!”

          Mai multă lume mi-a spus că a fost o întîlnire foarte-foarte frumoasă – şi eu am simţit la fel: şi scriitorul, şi invitatul, şi publicul au fost din acelaşi film, atmosfera a fost încîntătoare, dialogul la fel de savuros precum cele din carte, întrebările – interesante şi originale, răspunsurile ne-au lăsat cu gura căscată, o întîlnire de vis (dacă aveţi lansare la voi în oraş – n-o rataţi!).
 

Apr. 14th, 2016

Foto Vlad Rotaru

CenaKLUb TIUK (nr. 60)

„Pascal desenează corăbii” de Radu Niciporuc – o surpriză foarte mare pentru mine (pozitivă, fireşte), practic, o descoperire. O carte de proză scurtă nu doar foarte bine scrisă, ci şi foarte interesantă, unică în felul ei. Şi autorul cărţii, dar şi personajele sînt oameni ai mării. După ce venea din voiaje, Radu Niciporuc le povestea prietenilor despre ce l-a impresionat – locuri, oameni, întîmplări… Aceştia îl ascultau cu gura căscată şi-l îndemnau să-şi scrie poveştile. Radu Niciporuc s-a împotrivit cît a putut, dar pînă la urmă s-a lăsat înfrînt, spre binele tuturor. Faptul că aceste poveşti au fost mai întîi povestite de nenumărate ori se vede, avem un scriitor cu o poftă de povestit imensă, ceea ce ne aminteşte de Ion Creangă. Fiind legată de mare, avem o lume ciudată pentru noi, originală, altfel, o atmosferă ca-n filme, personaje puse în situaţii limită, locuri de care doar putem să citim, situaţii extreme, oameni disperaţi, singuri, geloşi, săriţi de pe fix, oameni de mare pensionaţi în blocuri cu lift nefuncţional. Naratorul e ca o cameră vie de filmat – observă, vede, înregistrează, participă la acţiune. Mai importante pentru Niciporuc sînt personajele. Le vedem şi prin ochii naratorului, prin acţiunea lor, dar şi prin descrierea lor de alte personaje. Nu e neapărat/numai o carte de călătorie, pe Radu Niciporuc interesîndu-l cel puţin la fel de mult şi caracterele, deosebite din start, şi soarta oamenilor, şi rolul lor într-o parte sau alta a globului. O carte social-psihologică, din care Radu Niciporuc ar fi putut face lejer un roman (sau mai multe). O carte care se citeşte cu mare plăcere, dar vă recomand s-o parcurgeţi fără grabă, să citiţi cîte o proză pe zi şi să vă bucuraţi de ele pe rînd.

Mîine o lansăm la ora 18:00 la Librăria Humanitas Bv, lecură, discuţii, concursul editurii, autografe.
Invitat special: Georgeta Moarcăs.
Moderator: Mihail Vakulovski.
Vă aşteptăm cu drag.

Apr. 12th, 2016

O lansăm vineri, 15.04.2016, ora 18, la Libr. Humanitas Bv (Piaţa Sfatului 16)

„Pascal desenează corăbii”

Cartea de debut a lui Radu Niciporuc, „Pascal desenează corăbii”, conţine 8 proze scurte şi porneşte la drum cu un narator plictisit, obosit şi nedormit, care, fiind duminică, n-are chef de rugăminţile altora, aşa că se duce alene să-şi ia prosopul şi cartea. Dar, fiind pe vapor, în largul oceanului, intenţiile omului nu prea au cum să coincidă cu realitatea… „din tîrg”. Îl vede pe unul, despre care credea că se cam scrîntise, care sare în apă, spunînd: „Mă duc după el” (scenă foarte frumos scrisă: „- Cum merge? Am aruncat într-o doară, şi am tresărit cînd bărbatul negricios, cu tatuaje pe piept şi-a întors spre mine dinţii galbeni şi strîmbi şi privirea pierdută. / Şi-a ridicat mîna şi şi-a repezit-o spre apă. Am auzit plescăitura şi am văzut capul întors spre mine, nedumerit. / - Ce faci, hombre? zic. / - Nimic, mă duc după el…”). De aici Radu Niciporuc povesteşte istoria ăstuia, de la cum a ajuns pe vas pînă cînd îl vor scoate din valuri viu doar datorită delfinilor care l-au ţinut la suprafaţă, adunîndu-se în jurul lui ca să-l apere de rechini. Omul se retrăsese în lumea lui, era foarte singuratic, iar la o escală anterioară îşi cumpărase din Dakar o miniatură de fildeş căreia-i zicea Zeiţa Somnului, pe care o credea prea singură şi intenţiona să-i găsească pereche. Cînd a fost readus pe vas, „purtînd pe chip urmele unei nefericiri fără nume, lunganul şi-a ridicat ochii şi de pe buzele lui vineţii s-a desprins, legat cu un fir subţire de tot ce era în el viu şi resemnat, un stins, aproape şoptit, nu l-am găsit”. „Delfinii” e o proză scurtă intensă, psihologică & de atmosferă, cu un personaj derutat şi profund nefericit (pe lîngă ce i s-a întîmplat deja, cînd vor ajunge la ţărm va fi trimis „acasă”).
Următoarele două texte sînt la fel de bune & tari. „Dont kill me, my friend”e despre soarta tinerilor africani care visează şi ei, precum europenii estici, la o Americă paradisiacă (un fel de Germanie pentru actualii refugiaţi sirieni). De aceea după ce plecau din porturile din Africa, mereu ieşeau din ascunzişuri „negrişori”. Au trebuit să-şi întărească paza la maximum, iar după ce s-a întîmplat asta i-a fentat doar un băiat tare isteţ, care le-a fost de mare folos pe vapor, ştia puţină portugheză şi spaniolă şi a învăţat foarte repede şi engleza. Dar nu avea acte, aşa că atunci cînd ajungeau în vreun port trebuia să stea într-o cameră sigilată. Căpitanul a încercat să-l ajute să ceară azil în vreo ţară europeană. Cînd naratorul trebuia să facă escală, autorităţile africane l-au cerut şi pe Jimmy (aşa îl rebotezase naratorul). Dar maşina care-i ducea la aeroport a fost oprită de nişte „zdrahoni cu mutre de buldogi cu arme în bandulieră”, care l-au smuls pe Jimmy din maşină. Aici, la capătul călătoriei lui spre America. O istorie foarte tristă despre soarta tragică a unui personaj care riscă şi încearcă să se salveze, dar Radu Niciporuc nu-l ajută, pentru că prozele sale au şi un strat social, nu numai unul biografic & existenţialist. „Toți mă întreabă de ce nu l-am salvat în povestire. Cînd Jimmy a dispărut de lîngă mine, Nigeria se afla în ghearele unei dictaturi militare musulmane. Cine are idee de cît de lipsită de valoare era viața unui om în vremurile acelea, înțelege că bietul Jimmy n-a avut nici o șansă. Jimmy continuă, totuși, să trăiască în mintea celor care l-au cunoscut și sper că și în a celor care citesc povestirea”, spune scriitorul într-un interviu cu Jovi Ene.
În timpul unei furtuni, naratorul din „Un bănuţ cafeniu” are o presimţire că viaţa-l împinge în altă direcţie şi-i cere căpitanului să-l lase să plece („trebuie să plec”). O urmăreşte pe iubita sa dintr-un apartament de vizavi, apoi intră… acasă, unde o prinde cu „Neluţu”. O proză foarte bună despre gelozie şi infidelitate.
Textul care dă titlul cărţii, „Pascal desenează corăbii”, e despre grijile mutării de pe un vapor pe altul & despre panica & corupţia din (unele) aeroporturi, unde nu te simţi în siguranţă nici tu, nici cei de lîngă tine. Citind „Pascal desenează corăbii”, mi-am amintit ce înseamnă cuvîntul „muezin” şi mi-am dat seama că la Radu Niciporuc foarte importante sînt personajele (principale), chiar mai importante decît naratorul. Personajele prind contur din acţiunea directă, faţă în faţă cu naratorul, şi capătă personalitate mai ales din povestirile altora despre ele. Emmanuel a fost secundul lui Pascal, de pe vaporul căruia vine naratorul pe actualul vas al lui Emmanuel, care-i povesteşte despre fostul lui căpitan şi despre cine-s, de fapt, persoanele din jurul lui – Abdul, Odille (unicul personaj feminin de pe vreun vapor din cartea lui Niciporuc)…
În „Marinarul din Şumen” personaj principal e mai degrabă nava (începe aşa: „Soarta navelor e legată, ca şi la oameni, de numele pe care îl poartă”), deşi în centrul atenţiei e noul ei căpitan, Vladimir Pencov. O proză cam lung(it)ă despre boema marinarilor şi despre distracţiile din porturi. „Pînda” e despre corectitudine, despre hoţii de pe vase şi despre cum aceştia nu au nici o şansă în faţa celorlalţi. „Frapieră cu capac” e despre un fel de iubire interzisă, iar „Ascensorul” e o proză numai bună pentru a încheia un volum de povestiri, personajul principal fiind un marinar pensionat, întors într-o Românie în care nu prea funcţionează ascensoarele sau sînt blocate de femeia de serviciu.
„Pascal desenează corăbii” este unul din cele mai bune & mature debuturi din ultima vreme, un volum de proză scurtă pe care vi-l recomand cu drag. O carte foarte interesantă, legată de mare, scrisă pe mai multe vase, pe mai multe mări şi oceane, purtată & legănată de valuri mai întîi în memorie, apoi în laptopuri, iar acum a ajuns la tine. Lectură plăcută!

Radu Niciporuc, „Pascal desenează corăbii”, Cartea Românească, 2016

Apr. 10th, 2016

foto Cosmin Bumbut

George Vasilievici...

Mircea Ţuglea ne aminteşte că au trecut... deja 6 ani de cînd s-a sinucis prietenul nostru George Vasilievici. Am "Viseptiol-ul" său în teancul de cărţi de lîngă biroul meu, care urmează să fie citite. L-am citit în varianta din manuscris (nu-l putea publica, fiind respins de toate editurile unde fusese trimis, m-a întrebat pe mess: "Şi eu ce să fac, să mă sinucid?") şi intenţionez să citesc şi cartea, dar parcă încă nu-s pregătit, nu-mi vine să cred c-au trecut atîţia ani... Cînd am fost anunţat c-a murit tata, eram la Zilele Revistei Tomis şi George m-a petrecut pînă la gară, deci au trecut mai mult de 6 ani de cînd... şi tot nu-mi vine să cred. ...Dar mai... bine lipesc existemul despre George din "Riduri":



vasilievici spune:

        nu mai am nevoie de ziua de mîine
ai zis
       mîine să cadă-n genunchi la picioarele mele şi
să-şi ceară iertare cu limbă de moarte
       iar trecutul meu să devină chiar acum viitorul meu
ai zis
            ziua de mîine are ochelari cu gratii
           şi te înjură de morţii mă-tii
zici
            copiii mei...
zici
            această lume nu va primi niciodată copiii mei ca ofrandă
copiii mei nu se vor sinucide
tălpile lor nu vor fi gîdilate niciodată
                                                        de moarte
sub ele nu se va legăna niciodată
                                                           Planeta Pămînt
mă uit în ochii albi ai zilei de mîine
şi-o fut în gură
pînă la moarte

Apr. 9th, 2016

VAKULOVSKI

La mulţi ani, frate!

Alexandru VAKULOVSKI


Moartea unui poem

(poem din cartea de debut, "Oedip regele mamei lui Freud")


“Eşti sânge din sângele nostru, carne din carnea noastră. Tot ce facem noi e pentru binele tău.”

“Tot ce se face e numai spre bine.”    

           mama creşte
           în uterul bunicii
           eu mor
           în uterul bunicii

de afară casa părea obişnuită Îl vedeam toţi doar pe Tata Ştiau că mai are şi feciori dar nici nu bănuiau câţi De lângă Tata lipsea Mama Prin oraş au început să se audă zvonuri despre ea Nimeni nici nu-şi imagina că Mama pur şi simplu nu există sau nu mai există

şi atunci
am intrat
în casă
Ştiam că Ei
ştiu că trebuie
să vin eu
Câinele era legat
a muşcat laţul şi a sărit
să mă întâmpine

Mama voastră
a murit
pentru voi
veţi muri
pentru mine
rugaţi-vă
să nu mor
şi veţi fi şi voi vii

Am trântit genţile jos În casă era linişte Am bătut la uşă şi a ieşit mama Ca de obicei a fost foarte sensibilă spunându-mi cât de mult am slăbit că sunt un băiat bun deştept însă fără noroc Atunci a ieşit tata

noi nu doream să murim Tata ne aducea de toate şi ţigări şi femei Ţigările se terminau Femeile se duceau şi atunci noi doream să moară Tata Tata apărea cu un cuţit în mână şi noi ne rugam să nu ne omoare

           atunci a ieşit tata
           mi-a strâns mâna
           s-a aşezat
           arătându-mi că
           distanţa dintre
           un tată şi un fiu
nu va dispărea niciodată

Eram mulţi şi nu ne ştiam numele De aceea singurătatea era pentru noi aceeaşi Nimeni nu se sinchisea să gândească în glas Mâncam aceeaşi mâncare posedam aceleaşi femei fumam aceleaşi ţigări Gândurile noastre erau la Tatăl nostru Uneori credeam că moartea este Mama Mama a murit şi noi nu înţelegeam de ce Tata e viu Dacă Mama e moartea cum va muri Tata? Viaţa noastră nu va avea nici un rost dacă nu-l vom vedea pe Tata mort

           mi-am adus un câine mic
           pe care tata nu-l
va putea lega
niciodată
tata m-a trimis să dorm
mâine am să te trezesc dimineaţă

azi tata mi-a zis
hai să scriem fiecare
despre acest trandafir
după aceasta să ne arătăm poemele
Nu vreau i-am zis
mai bine am să scriu
despre tine

dimineaţa tata este treaz dimineaţa tata îmi cere poemele Le citeşte îmi zice bravo Mă întreabă ce cărţi am mai adus discutăm despre literatură Seara tata îmi povesteşte istoria familiei de la origini până în prezent Îmi spune că seamăn cu maică-mea că poemele mele sunt foarte proaste că nu am tărie de caracter şi că voi rămâne aşa toată viaţa dacă Nu voi scoate rândurile alea care nu-i plac lui

tata se prefăcea că doarme numai să vadă ce fac eu mama întreabă vecinele ce mai fac eu

           tata a zis hai
           trezeşte-te
           m-a strigat
însă nimeni nu i-a răspuns
atunci a intrat tata
în casă

mama a intrat şi ea în casă A spălat podeaua de sânge l-a certat pe tata că face murdărie Ia hârleţul şi Sapă o groapă Este fiul nostru Noi îl iubim şi trebuie să-l îngropăm ca pe un fiu

Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur şi noi eram singuri Tata ne omora şi noi îl omoram pe tata

                       NOTE
1. Când vezi o pasăre ce zboară printre nori vrei ca pasărea aceasta să fie a ta. O omori ca să fie a ta.      
2. Poemul avea tot. Avea mâini, avea picioare, uter şi penis, avea mamă şi tată. Tata o omora pe mama îl omora pe tata. Mama şi tata îl omorau pe fiu. Dacă nu aţi simţit niciodată MOARTEA UNUI POEM, atunci nu aţi simţit niciodată nimic

Mar. 26th, 2016

foto Cosmin Bumbut

„Mihai Eminescu, românul absolut”

o lansăm mîine, 26 martie, ora 13.00, la Libris Braşov (Braşov Business Park).


„Deschis spre toate orizonturile,
Eminescu ajunge să fie al tuturor”

           Chiar dacă profesorul şi istoricul Lucian Boia spune că noua sa carte, „Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit” (Humanitas, 2015), nu este despre Eminescu, ci despre ce au făcut alţii cu & din el („În ce mă priveşte, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esenţiale ale transfigurării mitice a poetului, de la primele manifestări pînă la destructurarea care se petrece sub ochii noştri. (…) Distincţia trebuie avută în vedere: nu e o carte (decît tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene”), vă spun din start că e o carte şi despre Eminescu – şi încă una foarte valoroasă, interesantă, originală, utilă şi importantă.
           În „Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit” Lucian Boia studiază şi demonstrează cum a apărut mitul Eminescu şi cum a fost întreţinut în diferite perioade istorice şi politice. Pentru că la început, ne aminteşte istoricul, „Mihai Eminescu avusese parte mai mult de contestări şi ironii decît de judecăţi favorabile”. Şi din partea prietenilor şi susţinătorilor (Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi), şi din partea corului detractorilor. Lucian Boia argumentează aducînd multe citate din cei amintiţi – şi astfel cartea despre mitul Eminescu e şi despre poetul Mihai Eminescu! Volumul cartea se citeşte cu multă plăcere, pe lîngă argumentele serioase şi documentele istorice citate, Boia păstrîndu-şi umorul şi ironia fără de care probabil că n-ar fi avut atîta succes la public. De exemplu, cînd îi citează pe cei care-l critică, Boia menționează şi un fragment dintr-o scrisoare de-a lui Eminescu pentru Veronica Micle, unde acesta îşi critică dur propriile poezii. „Să-l includem şi pe Eminescu printre detractorii lui Eminescu?”, glumeşte, amar, istoricul.
Lucian Boia spune că Eminescu putea să rămînă un mare poet (ca Arghezi, de exemplu) şi să nu ajungă un mit („Un personaj este mitificat atunci cînd o comunitate se oglindeşte în el, apelează la el ca la un spirit călăuzitor”). Dar transfigurarea a avut loc datorită (sau din cauza) a două elemente. Primul e, fireşte, poezia, pentru că „Eminescu a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordînd temele fundamentale, triplul registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui”. Celălalt element e accidentul biografic, boala şi faptul că a murit tînăr („Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizantă) a mitului său”).
Apoi Lucian Boia urmăreşte creşterea şi descreşterea mitului de la apariţie pînă în zilele noastre. Iar concluzia cărţii este că „Va veni poate vremea cînd vor obosi şi cei care îl înalţă atît de sus, şi cei care îl coboară atît de jos, iar Eminescu va reveni la condiţia sa originară. El este pur şi simplu, atît şi nimic mai mult (dar nu înseamnă deloc puţin), un mare poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”. O carte foarte bună care trebuie citită, fie că-ţi place, fie că nu-ţi place poezia lui Eminescu.

(Dacă vă cumpăraţi cartea asta (sau oricare alta de Lucian Boia) din Librăriile Humanitas – primiţi cadou broşura România lui „ca și”, un volum care are atîta umor (și ironie) încît dacă ar fi citită într-un club (preferabil de intelectuali) s-ar rîde cu lacrimi, e mai tare decît orice recital de stand up comedy! Un volumaş despre cacofoniile à la romaine sau despre sentimentul românesc al cacofoniei).

Lucian Boia, „Mihai Eminescu, românul absolut: facerea şi desfacerea unui mit”, Humanitas, 2015

Previous 20