nu prea JURnalul mEU, Mihail VAKULOVSKI

ne vedem pe 1 iunie la Club A, Bucureşti, la CDPL Basa Fest, unde vor fi lecturi şi lansări de carte. Vom lansa şi ediţia a 2-a a cărţii lui Alexei Vakulovski, ÎN GURA FOAMETEI (Mărturii ale supravieţuitorilor), Ed. Tracus Arte, 2013.după festivalul de la Bucureşti săgeata se îndeaptă spre Tîmpa, căci pe 2 iunie, ora 17:30, la Rockstadt (L.Blaga 13) ne uităm la filmul documentar "Lumea văzută de Ion B." alături de regizorul filmului, Alexander Nanau, cu care vom discuta despre film după vizionare. Adică va fi ultimul cenaklub tiuk dinainte de vacanţa de vară, CenaKLUb TIUK nr. 25!

Sînt piese muzicale „de vară”. Există aşa ceva în literatură? Vara citeşti altfel de cărţi decît în restul anului?

Prima ediţie a volumului "În gura foametei (mărturii ale supravieţuitorilor)" de Alexei Vakulovski s-a epuizat în foarte scurt timp de la apariţie, dar a apărut ediţia a II-a, la editura bucureşteană TRACUS ARTE.
Coperta - de Mugur Grosu,
lucrarea de pe copertă: Silviu Oravitzan

Paşii taţilor noştri

Tatăl nostru care eşti pe pămînt
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care eşti în pămînt
Taţii noştri

Taţii noştri s-au născut în altă ţară în alt sistem pe altă lume au trăit
Taţii noştri au avut alte vise au trăit altfel au trăit alte vise
Taţii noştri au visat să ne fie nouă mai bine
Taţii noştri au visat să ne fie nouă bine
Taţii noştri au visat să ne fie bine
Taţii noştri au visat
Taţii noştri

Tatăl nostru a fost născut în marginea asta de lume
a trebuit să trăiască în ţara asta a fost împins închis întins respins
în ţara asta
să înveţe să muncească să slujească să iubească ţara asta
ademenit urmărit jignit căutat ameninţat lovit tăiat ucis
în ţara asta

Tatăl nostru a învăţat cum e să fii tată
ne-a învăţat cum e să fii fiu cum e să fii tată cum e să fim fii cum e să fim tată
cum e să fim cum e să fiu cum să fiu
SÎNT
Tatăl nostru ne-a învăţat învăţat învăţat
Tatăl nostru care-ai fost pe pămînt
Tatăl nostru care eşti
acolo

Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri Taţii noştri

Interviu cu Mihail Vakulovski,

realizat de Dumitru Crudu, aici

- În romanul „Tovarăși de cameră (Student la Chişinău)”, personajul Hai, după o ceartă cu tatăl, vrea să plece să lupte în Transnistria. E o situație reală?

- Da. Şi în realitate întîmplarea a fost la fel de absurdă precum în roman. Pînă la urmă a ajuns un membru al familiei în acel război, tata, care era ofiţer de rezervă.

- Tu scrii şi poezie, dar şi teatru. Cum te ajută faptul că ești basarabean la scris literatură?

- Nu ştiu dacă faptul că m-am născut în Basarabia mă ajută la scris mai mult sau mai puţin decît dacă m-aş fi născut în Argentina, să zicem, sau în Transilvania. E un moment biografic, nu bibliografic, totuşi. Dar e adevărat că românii basarabeni sînt foarte puternic influenţaţi de cultura rusească, dar şi de cursul istoriei, ceea ce n-a putut să nu se reflecte şi-n beletristica scriitorilor dintre Nistru şi Prut, atît lingvistic, cît şi stilistic.

- „Zece basarabeni pentru cultura română”, volumul tău de interviuri, se bucură de mare succes în România. Are chiar nevoie România de scriitorii basarabeni şi de ce?

- Scriitorii basarabeni de limbă română sînt scriitori români, dar totuşi sîntem puţin diferiţi, ca oameni, de colegii de peste rîu, şi ne diferenţiază în primul rînd biografia, e o diferenţă biografică la mijloc. Cred că literatura română are nevoie de această diferenţă (pe care scriitorii basarabeni ar trebui s-o exploateze şi mai intens), de acest sînge proaspăt, care în ultima vreme s-a văzut mai ales în poezie, dar şi-n proză şi dramaturgie.

- În mai multe interviuri de-ale sale, Gheorghe Crăciun declarase că marile romane ale literaturii române vor veni din Basarabia. Crezi că avea dreptate?

- Aş vrea să fi avut dreptate. Cred că tot pe această diferenţă se baza, sau poate spera că vreun român basarabean va scrie ca un mare scriitor rus, nu ştiu ce argumente avea. Eu cred că scriitorii basarabeni au mai multe şanse-n poezie decît în proză, chiar dacă deja s-au scris şi publicat romane foarte bune semnate de scriitori născuţi în partea asta a Prutului.

- Ce mai scrii acum?

- Chiar dacă în ultimii ani am publicat multe cărţi, n-au fost texte scrise recent, doar le-am scos de la sertar şi le-am redactat sau rescris, pentru că aveam un serviciu care-mi storcea toată energia şi-mi mînca tot timpul. Dar acum am parte de o pauză neaşteptată şi, deşi nu e chiar cum visam, am spor şi chef de scris. Tocmai am terminat un volum de poezie, „Riduri”, la care ţin foarte tare; parcă aş debuta, atîta încredere am în el. E o carte în care eul liric iubeşte, munceşte, trăieşte moartea tatălui şi îmbătrîneşte puţin cîte puţin, an de an (unul dintre „liniile de subiect” e format din existemele trăite – şi scrise – de ziua mea de naştere, vreo 10 ani la rînd). E o „biografie” în care eul liric colecţionează – fără să vrea – riduri. Volumul era aproape gata, doar l-am adunat şi l-am structurat, mai scriind doar 2-3 texte noi. Acum-acum scriu continuarea rockmanului „Tovarăşi de cameră”, care va avea trei volume, aşa cum anunţam la apariţia primei părţi, „Student la Chişinău”. A doua parte se numeşte momentan „Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori”. Scriind, mi-am dat seama că aşa ceva ţi se poate întîmpla o singură dată în viaţă! E un titlu cam lung, iar romanul e mai scurt decît celelalte două părţi, fiind de legătură, cam cum e Prutul pentru România şi R. Moldova. Acţiunea are loc tot la Chişinău, ca şi-n prima parte, iar personajul homodiegetic se învîrte în lumea universitară şi academică, lucrează şi la o revistă, şi la un liceu, seara descarcă TIR-uri şi se pregăteşte să treacă Prutul. A treia parte se numeşte „Doctorand la Bucureşti” şi am trecut de jumătate. Scriu zilnic, trag tare la masa de scris de sub Tîmpa (dacă mă uit pe geam nu văd cer – doar munte!), ca să mă ţin din urma personajului. Deşi scrisesem sfîrşitul acum 11 ani, încă nu ştiu dacă personajul n-o să aibă altă soartă decît cea pe care i-o pregătisem cînd locuiam şi scriam la Bucureşti…

          Făcînd revista Tiuk! şi CenaKLUbul TIUK – mai scriu cîte o cronică, cîte o prezentare, mai pregătesc cîte o întîlnire, dar în general acum sînt sub influenţa tovarăşilor de cameră ai lui Hai.

(14 mai 2013)

          Circula pe internet un blestem care spunea că moldovenii care vor face multe păcate în timpul vieţii se vor reîncarna tot în Moldova. Cam hardcore. Pentru basarabenii zilelor noastre oricum e hardcore – să trăiască toată viaţa în R. Moldova e hardcore, să emigreze e hardcore, să-şi caute un loc de muncă în străinătate e hardcore. Să primeşti viză pentru România e hardcore, să treci vama frăţească e hardcore, să ajungi în România e hardcore, să-ţi recapeţi cetăţenia română e hardcore, să-ţi găseşti de muncă în România ca basarabean e hardcore, hardcore e accentul moldovenesc, hardcore sunt prejudecăţile basarabenilor despre românii din România şi prejudecăţile românilor legate de basarabeni. Să te naşti şi tu, şi tatăl tău, şi bunicu-to în acelaşi sat, dar în ţări diferite e hardcore. Să munceşti la stat e hardcore, să lucrezi la patron e hardcore, să n-ai de lucru e hardcore, hardcore e să fii învăţător, profesor, medic, scriitor, librar, bibliotecar, hardcore e să trăieşti din salariu, doar din salariu. Hardcore e să ai părinţi beţivi, hardcore e să ai copil narcoman sau homosexual, hardcore e să ai vecini manelişti şi colegi de muncă cocalari, hardcore e să ai şefi (sau subalterni) foarte proşti, hardcore e să ai şefi. Să te plimbi singură noaptea prin Chişinău e hardcore, să fii mereu treaz în satele Moldovei – unde cam toată lumea e beată – e hardcore. „Hardcore moldovenesc” e primul album al formaţiei Zdob şi Zdub, cel mai bun album al lor. Hardcore e să te însori, hardcore e să divorţezi, hardcore e să nu faci nimic. Hardcore e să absolveşti doctoratul la Nicolae Manolescu şi să faci horoscopul şi să corectezi programul la Cinema City, hardcore e să visezi că faci horoscopul. Hardcore e să fii profesoară de istorie şi „stăpîna” ta italiancă senilă să se laude la toţi că îngrijitoarea ei e istoric şi să te pună să le povesteşti la toţi oaspeţii ei istoria Romei Antice. Hardcore e să scrii cu rimă în secolul XXI, hardcore e să descoperi că apa-i tare, tare udă. Hardcore e ca romanul tău să se preadea la cele mai prestigioase universităţi, iar tu să fii student vînat de profu de gramatică sau pedagogie. Hardcore e să vii la studii în România din anul II sau III de la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău şi să fii aruncat direct în anul pregătitor, alături de arabi şi străini, „ca să înveţi limba”. Hardcore e să traduci pentru editurile româneşti conduse de basarabeni, pentru că ori nu mai vezi niciodată onorariile, ori nu ţi se mai publică traducerea, hardcore e cum ăştia nu înţeleg cum tu nu înţelegi că contractul e doar o hîrtie, iar criza e mai presus de orice lege. Hardcore e să se îmbolnăvească ai tăi şi încă mai hardcore e să nu (mai) poţi face nimic şi să nu depindă de tine. Hardcore e să fii chemat acasă la vreo înmormîntare. Hardcore e să cînţi rock sau hip hop îmbrăcat în cămaşă roz, sciatica e hardcore, hemoroizii, orice boală e hardcore, bătrîneţea e hardcore, hardcore e să-ţi vezi părinţii – sau copiii – îmbătrînind, hardcore e cancerul, să-ţi îngropi copiii e hardcorissim. Să-ţi placă filmele horror, serialele şi filmele indiene e hardcore. Să fii fan OTV e hardcore, să fii fanul echipei Moldovei de fotbal e hardcore. Să vrei să se refacă Uniunea Sovietică e hardcore, hardcore e să fii membru al Partidului Comunist din Moldova sau membru PRM. Hardcore, nu glamour!

aici:
http://flori-balanescu.blogspot.ro/2013/05/zece-tineri-basarabeni-si-cu-autorul-11.html?spref=fb
sau aici:
http://centrulbrancusi.ro/wp-content/uploads/2013/05/Confesiuni-Nr-6.pdf

Mihail Vakulovski, „Zece basarabeni pentru cultura română” (Interviuri cu tinerii dintre milenii), Casa de Pariuri Literare, 2011.

Tinerii dintre mileniile II/ III d. Hr. ai lui Mihail Vakulovski sunt Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţâcu, Nicoleta Esinencu, Zdob şi Zdub. Tineri basarabeni pentru cultura română. La data apariţiei cărţii aveau între 33 şi 43 de ani, iar la timpul realizării interviurilor (2001-2006) cu până la 10 ani mai puţin. Sunt prezentaţi în volum în ordinea cronologică a intervievării şi este important să parcurgem dialogurile trăgând cu ochiul la prezentarea de autor din debutul fiecărui text, dar şi la ce s-a mai petrecut între timp. Vom observa că dacă în intervalul 2001-2006 cei zece erau deja pregătiţi pentru a lua cu asalt cetatea culturii române, până la momentul apariţiei laolaltă în carte, majoritatea au devenit nume de referinţă în agora. Mai aflăm că D. Crudu, S. Baştovoi, Al. Vakulovski, V. Ernu, M. Micleuşanu, R. Tolici, O. Ţâcu, precum şi realizatorul interviurilor au făcut studii în România. O altă constatare ar fi că unii dintre ei s-au întors în Basarabia. Însă, criteriul esenţial care-i (re)uneşte este limba română în care cei 10 (grupul Zdob şi Zdub fiind totuşi o entitate multiplă!) funcţionează. Dacă ţinem cont că Octavian Ţâcu este „conferenţiar universitar, doctor în Istorie”, cu studii superioare la Universitatea „Al. I. Cuza” (dar şi „maestru internaţional la box”), ministru al Tineretului şi Sportului din partea liberalilor în guvernul Republicii Moldova, intrăm pe terenul minat al dezbaterii din jurul „limbii moldoveneşti”. Căci limba oficială a statului pe care îl reprezintă este aceeaşi cu limba în care s-a născut şi s-a şcolit (în România).
O altă trăsătură comună este experienţa copilăriei în lumea sovietizată. Plecând de acasă, Dumitru Crudu şi Savatie Baştovoi s-au lecuit de (falsul) patriotism/ naţionalism. Evadarea şi contactul cu hibele altora (în Georgia, în România) l-au ajutat pe Crudu să se salveze din „abisurile psihice şi existenţiale”, să-şi proptească mai bine picioarele în „certitudine şi speranţe”, în urma unor „experienţe-limită” cărora a trebuit să le facă faţă. Aşa a aflat că „solidaritatea umană este o vorbă goală, iar afecţiunea şi simpatia sunt, de cele mai multe ori, o simplă chestiune retorică”. Preţul a fost renunţarea la poezie şi fracturism, la ambiţia de a schimba „faţa literaturii”. Poate că între timp Dumitru Crudu şi-a mai schimbat gusturile de scriitor şi cititor, chiar aşteptările despre trecut şi viitor. Recent a organizat la Biblioteca „Ştefan cel Mare” din Chişinău, al cărei director este, prima şedinţă a „Clubului criticilor”.
Ştefan Baştovoi, pe numele monahal Savatie, s-a stabilit, după o carieră promiţătoare în poezie, la Mănăstirea Noul Neamţ, pe malul Nistrului. Venit în România din patriotism, aşteptările i-au fost siluite: „Credeam că o să descopăr un neam mare, neamul meu. Dar nu a fost aşa. Am descoperit un neam fricos şi laş, un neam de linguşitori. Neamul meu. Am oscilat pe urmă întotdeauna între adâncurile mele slave, în sens dostoievskian, şi această realitate care mă mâhnea. Dar acum nu mă mai frământă apartenenţa mea etnică şi naţională. Acum nu mai am nici o îndoială: sunt un om fără patrie, un lup care umblă singuratic prin grădini. În acest sens, creştinismul m-a odihnit, pentru că este religia în care nu există noţiunea de naţionalitate”. Să fi fost renunţarea la „naţionalitate”, plata pentru credinţă? Savatie se roagă, scrie (romane apreciate) şi îl aşteaptă pe Dumnezeu. Inspirat din „absurdul” Ionesco, scriitorul îşi uimeşte cititorii: „Aşa şi eu vreau să chem la mine pe Cineva, dar n-am scaun. Am însă o buturugă în camera mea şi cioplesc la ea toată ziua. Cioplesc un scaun pentru Dumnezeu. Îmi lipseşte, înţelegi? Când eram mic, auzind de la oamenii mari că pământul se roteşte, pândeam noaptea de sub plapumă să văd când se învârteşte pământul. Tot aşa stau şi acum şi pândesc, oare când va veni la mine Dumnezeu?”
Răsturnarea către sine se va fi datorând iubirii din copilărie pentru Lenin. După o asemenea experienţă, nu-L mai poţi iubi total decât pe Hristos, tot ce se află între cei doi este iluzie şi poate respinge. Cu toate acestea, am convingerea că deşi liber – aşa cum îi place să fie, după ce s-a salvat de la ratare călugărindu-se –, încă se roagă şi scrie în limba română, neatingând pragul vorbitului „în limbi”. Recent, Savatie Baştovoi a fost parte în cultura română (re)prezentată la Salon du Livre, de la Paris.
Alexandru Vakulovski, tânărul pe care editorii se cam feresc să-l publice, este un tip fără false pudori. El scrie ca să nu se sinucidă: „Practic, aceste cărţi m-au salvat de la sinucidere, au fost scrise în momente în care nu aveam încredere în mine, când eram foarte iritat că trebuie să mă suport, că trebuie să suport să trăiesc în Europa de Est, ceea ce şi acum mi se pare iritant.” Cu un astfel de profil, de neadaptat, de tânăr furios, el atacă establishmentul literar de la Chişinău. Furia este cu atât mai îndreptăţită, cu cât s-a decantat pe fondul unei istorii grele, nu doar zonale sau comunitare, ci şi familiale.
Interesante sunt opiniile separat exprimate şi divergente, care ţin poate de diferenţa de generaţie, nu doar biologică: dacă Dumitru Crudu susţine că optzeciştii reprezintă ce a dat literatura română mai bun, Vakulovski afirmă că „Literatura nu se învaţă din cărţi, ci de la viaţă. E greşeala fundamentală a hipidioţilor de 80-şti, acum în vog(m)ă, deşi nu mai pot scrie nimic după căderea sistemului. Căci hipidioţi sunt, majoritatea. Cei din vârful canonului oficial. Literatura adevărată va începe odată cu noi, sunt sigur. De fapt, va începe să fie conştientizată, că ea există pe banerele de pe stadioane, pe graffiti, în textele din muzică, ea e peste tot. Chiar şi în cărţi. Cine nu mă crede – să-l citească pe Federman, pe Henry Miller, pe mine şi pe cei care scriu (la) KLU!”. Vakulovski (cel tânăr) respinge „arta pentru artă”, mai bine de jumătate de secol de literatură, de istorie. Maximalismul lui moral şi principial mătură şi establishmentul cultural de la Bucureşti. Mă întreb cum ar fi fost interviul cu scriitorul român Alexandru Vakulovski (scriitor moldovean de limba română ar fi o struţocămilă!), în 2009, după ce a fost expulzat de autorităţile române. Situat mereu la extremele realităţii, afirmaţiile sale din 2002 rămân actuale: „Tinerii mi se par pe calea cea bună, să-i dea Domnul lui Paul Goma sănătate că îl aducem noi înapoi. Sau mergem cu toţii la el.” O idee cât un întreg program!
Vasile Ernu, scriitorul interesat numai de semnificaţii, face echilibristică în lumea inevitabilă a aparenţelor şi certitudinilor. În realitate, este şi acesta numai un joc, pentru că, dorind să ocolească prejudecăţile curente, se foloseşte de altele. Trucul prezentării sale drept „evreu din Odessa” este o piesă dintr-un joc al aparenţelor, menit să dejoace prejudecăţile prosteşti despre români, basarabeni, moldoveni, ardeleni, olteni etc. Aşa cum îl cunoaştem, Vasile Ernu este un scriitor care-şi „valorifică dezavantajul” de a fi fost „un produs sovietic format în perioada perestroika”. O frustrare a cititorului ar putea fi lăsarea în suspans a discuţiei pornind de la afirmaţia că „nu există diferenţă esenţială între comunist şi disident”. Pare şi el să fie un (alt) dezrădăcinat: „Nu sunt legat de geografie şi apartenenţe”. Însă, chiar existenţa într-un spaţiu istoric şi cultural destul de bine delimitat şi, mai ales, trăirea şi creaţia într-o anume limbă nu sunt semnele elementare ale unei la fel de elementare apartenenţe?
Aproape la fel de furios ca mai tânărul Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu demontează şi el eşafodajul canonic românesc: „Ceea ce e supărător în ceea ce numim noi cultura românească e discursul care se vrea critic şi care e, de fapt, o pastă filologico-folclorică. Şi culmea e că se vrea şi etalon. (...) «Salvatorul neamului», de care nimeni nu are nevoie, va veni din generaţii care acum sunt sub 30 de ani. Şi acest «salvator» nu va salva nimic, ci va şti pur şi simplu să facă un exerciţiu elementar de greu. Va şti să gândească. Adică va şti să pună bine întrebările, să creeze un discurs critic despre ceea ce interoghează şi va şti chiar să-şi chestioneze şi propriul discurs. Şi să nu mai gândească în turmă gen şaizecişti, optzecişti etc.”. Interesant de văzut este cum au crescut/ descrescut în timp asperităţile lui Vasile Ernu. Îi place sau nu, cuvintele subliniate par desprinse din Paul Goma. Ce dovadă mai... elementară că arta de amorul artei poate lesne deveni amorală şi chiar periculoasă pentru o comunitate stăpânită de totalitarism…
Pavel Păduraru provine dintr-o familie de „duşmani ai poporului”, devenit el însuşi „disident” încă din clasa a doua, când a refuzat să înveţe pe de rost poezia lui Grigore Vieru: În april, în april s-a născut Ilici... Soarta i-a fost scrisă: „Tatăl meu, preotul Gherasim Păduraru, s-a născut în 1922 şi eu am fost ultimul copil al lui, născut la bătrâneţe, după ani grei de puşcărie, ospicii şi lagăre de concentrare, după două infarcte, după ce se lăsase de narcomanie (la comanda securităţii sovietice, fiind bolnav de inimă, în loc de medicamente i se administra morfină şi opium)”. Un poet supravieţuind din jurnalism, un suflet de artist „aruncat la lada de gunoi a ziaristicii”, aşa cum familia îi fusese aruncată în groapa de gunoi a istoriei. Ca şi Savatie Baştovoi, Păduraru îl iubeşte pe Eugen Ionescu, deşi primul a ajuns la mănăstire, al doilea la ziar. Lumea îl consideră un ratat şi asta îl bucură. Pentru că lui Pavel Păduraru nu-i place să fie ca toată lumea. El desfide „curvia” în patriotism, în jurnalism şi în literatură. Din punctul lui de vedere, „E foarte nasol să fii poet în RM, printre atâtea «genii» care se declară slujitori ai esteticului. Esteticul pentru un scriitor e o nouă mască a curviei. Scriitorulestet=scriitorulprostituată. (...) Regulamentele în literatură sunt nişte principii de tortură a libertăţii scriitorului, care-i limitează opera la o jalnică conformare cu inesteticul. Văd bieţi scriitori în ţara noastră, ca şi în România, de fapt, care se chinuiesc să screamă nişte texte pretins metafizice, dar care sunt foarte ieftine şi nu rezistă lecturii. Frumosul nu e identic cu esteticul.”
El este inventatorul sintagmei „lolocur”, un soi de „dada”, care „nu-şi propune o revoluţie”.
Dar, ce? Mai multă normalitate!?

a apărut noul nr. al revistei STEAUA (3-4, 2013), în care puteţi citi şi un fragment din romanul PATOLOGII de Zahar Prilepin/Захар Прилепин, pp 80-83, aici

Despre CenaKLUb TIUK, în revista ASTRA din Braşov, aici

viaţa cîntă la orga morţii

cînd eram foarte tînăr jocul meu preferat era de-a viitorul îndepărtat
mă jucam de-a vreau să fiu mare de-a şcoala de-a fiul
am jucat toate sporturile şi am citit toate cărţile
de la antici la Sorokin şi Houellebecq
m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea şi de-a moartea
şi totul era plin de viaţă chiar dacă
viaţa îmi sugera zi de zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte
prin venele ei curge sîngele bunicii care în copilăria ei
a fost salvată din trenul morţii doar din întîmplare
iar în copilăria mea mă aştepta în pauza mare cu gogoşi
şi-mi povestea cum atunci cînd voi fi student…

apoi moartea nu i-a dat celuilalt bunic nici o şansă
şi a chemat-o pe mama în casa ei părintească
a bătut la uşa copilăriei a intrat şi a întrebat-o pe bătrîna
care gemea în pat
unde e mama sa „eu sînt, fata mea” a auzit mama

apoi bunicu’ l-a trimis pe fiu-so după medicamente şi
cînd s-a întors i-a cerut restul
de care n-a mai avut însă nevoie niciodată

apoi moartea a avut nevoie de neuitare şi de sînge puternic şi
l-a luat pe tata din picioare
exact în ziua în care insistase la telefon să venim eu şi cu frate-meu acasă

cînd eram mai tînăr îmi ziceam că numai viitorul contează
iar prezentul este cel mai important
acum trăiesc doar în prezentul imediat
acum viitorul cîntă la orga morţii şi-mi face din ochi
doar datorită trecutului din care-mi trag seva
aşa cum moartea se hrăneşte cu suflete
prefăcînd oamenii în scrum

gata, viitorul meu volum de poezie are şi prefaţă (foarte faină! autor: Dumitru Crudu).

am avut mai multe variante de titlu, dar în finală au rămas acestea:Ţie care ţi se pare mai bun?

şi un existem din viitorul volum de poezie, RIDURI:

între noi -
linişte
încredere
dor
dragoste
siguranţă
prietenie

afară –
maidanezi
copii orfani
copii abandonaţi
copii înfiaţi de pedofili
pedofili
necrofili
gerontofili
copii debili
copii ucigaşi
popi exorcişti pînă la moarte
critici literari analfabeţi
directori mediocri de reviste de opinie
ziarişti de doi bani
bătrîni libidinoşi
profesori care-ţi calicesc copiii
medici periculoşi pentru sănătatea dumneavoastră
aurolaci
politicieni
prostituate
poliţişti
vameşi
violenţă
violatori
editori
manelişti
preşedinţi
preşedintele
rime
crime
muzică pop
filme indiene
mexicane
capitalism-comunism-capitalism-
comunisme-capitalisme-
isme-
isme
-isme

între noi – televizorul
între noi – realitatea
între noi – noi doi
între noi – telecomanda
depinde numai de noi
doi
dacă realitatea va intra cu cizmele de noroi
la noi
în hol

…dacă ar depinde numai de noi…

9 mai

în Mexic la est de Oaxaca
trăieşte cel mai lat copac din lume
a cărui denumire i-ar face pe ruşi să moară de rîs
arborele vechi de 2000 de ani e în Santa Maria el Tule
şi se numeşte ahuehuete
trunchiul lui e înalt şi
la fel de noduros ca numele
i se mai zice şi chiparosul lui Montezuma
localnicii au identificat în tulpina copacului
fundul actriţei şi violonistei mexicane Olga Breeskin
faţa lui Isus şi profilul unui curcan

dacă ar fi fost în Rusia
arborele ahuehuete
poate c-ar fi crescut pe coperte
figura lui Rasputin

dacă ar fi răsărit în România
ahuehuete demult ar fi fost istorie
iar inelele lui
neapărat ar fi adunat
o icoană care şi acum ar fi lăcrimat

Zilele trecute am văzut o bătrînă care mima un fel de jogging. Abia-abia se mişca, dar imita gesturile unui alergător profesionist, şi cu picioarele, şi cu mîinile, fascinant şi shamanic cumva; nu ştiu de ce m-am gîndit că e comparabilă cu România. Acum, văd cum un bătrîn o imită pe femeia aia; asta e R. Moldova…

          „Dona Juana (Fals tratat de mitologie contemporană)” este cea de-a treia carte a actriţei şi scriitoarei Lorena Lupu, roman blindat de-o prefaţă de Cristian Mungiu şi un interviu de Dan-Silviu Boerescu, cel care a încurajat-o pe Lorena Lupu să scrie literatură erotică.
Personajul narator al cărţii e o pasăre de noapte (şi de pradă), o „artistă” care interpretează un rol de travesti într-un local dubios, Club Bizare, marţi şi vineri, de la 22:00 la 24:00, sub numele de Don Mucho Macho. În rest, cea numită în scrisorile unui obsedat anonim Dona Juana agaţă, bea, se droghează, merge la cluburi de gay şi de swingheri şi face mult sex, şi cu bărbaţi, şi cu femei, considerîndu-se „femeia tuturor bărbaţilor şi bărbatul tuturor femeilor”.
        Un roman erotic şi de aventuri, foarte bine gîndit şi scris, poveste care a fost foarte aproape să se termine tragic sau dramatic, dar care se încheie… cu bine, din punctul de vedere al personajului principal, astfel cititorul avînd, de fapt, două variante de final.
O carte despre profesie şi hobby, despre prietenie, despre libertate şi despre libertatea de a alege şi despre preţul acestei libertăţi. O carte despre viaţa de noapte, pe care o poţi citi şi ziua, şi noaptea. Lectură plăcută!

Lorena Lupu, „Dona Juana (Fals tratat de mitologie contemporană)” (roman),
Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2012